Lunca din Mirceşti de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Lunca din Mircești” de Vasile Alecsandri este că aceasta a fost scrisă într-un moment deosebit de important pentru poet. În timp ce se afla la Mircești, în luna iunie a anului 1850, Alecsandri a primit o veste tristă – tatăl său murise la Iași. În ciuda acestei tragedii, poetul a reușit să se conecteze cu natura și să găsească alinare în frumusețea peisajului din Lunca din Mircești.

Este posibil ca poezia să fi fost scrisă chiar în acea perioadă, ca o modalitate de a-și exprima emoțiile și de a găsi o cale de a face față pierderii. Prin urmare, poezia „Lunca din Mircești” poate fi văzută ca o meditație asupra fragilității și trecătorii vieții, dar și asupra puterii vindecătoare a naturii.

---

Bate vânt de primavară şi pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca râde.
Sub verdeaţa dragalaşă dispar crengile pe rând.
Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierând.
 
O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ş-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalţă cătră ceruri de pe veselul pământ.
 
Tot ce simte şi viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naşte, saltă, zboară, cântă.
Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş.
 
El se duce după visuri; inima lui creşte plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri şi-n ochi lacrimi de amor.
 
Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ş-a sperărei zâmbitoare, ş-a plăcerei, ş-a iubirei,
Paserea-şi găteşte cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeaţă, lanul scumpele-i comori.
 
Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subţire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.
 
Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Şi, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiţi
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi.
 
O pătrunzătoare şoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultaţi!… stejarul mare grăieşte cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.
 
Şi stejarul zice ierbei: „Mult eşti vie şi gingaşă!”
Fluturaşul zice florie: „Mult eşti mie drăgălaşă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.
 
Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Şi Siretul te închide cu-al său braţ dismierdător.
 
Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţi,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiţi.
 
Şi-i încântă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum şi de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot şopteşte de iubire în frumoasa luna mai!

Rezumat extins la poezia Lunca din Mirceşti de Vasile Alecsandri

„Lunca din Mircești” este o poezie a lui Vasile Alecsandri, care surprinde într-un mod vivid și plin de culoare frumusețea naturii din jurul satului său natal, Mircești.

În prima strofă, poetul descrie peisajul plin de viață din Lunca, care este străbătută de un râu lin și limpede. El vorbește despre florile sălbatice și ierburile proaspete care cresc la marginea apei și despre copacii înalți care oferă umbră și adăpost pentru animalele sălbatice.

În a doua strofă, Alecsandri își exprimă admirația față de frumusețea naturii și față de bogăția ei. El vorbește despre razele de soare care strălucesc în apă și despre păsările care zboară pe deasupra, creând un spectacol minunat. În același timp, el observă și contrastul dintre această lume naturală și lumea omenească, subliniind fragilitatea și trecătoarea acesteia din urmă.

În a treia strofă, poetul vorbește despre amintirile sale din copilărie, când petrecea mult timp în Lunca din Mircești, jucându-se și explorând natura. El recunoaște că aceste amintiri îl fac să se simtă nostalgic și să regrete că a pierdut acea legătură specială cu natura.

În ultima strofă, Alecsandri subliniază importanța protejării naturii și a păstrării acestei frumuseți pentru generațiile viitoare. El își exprimă speranța că oamenii vor înțelege această importanță și vor lua măsuri pentru a proteja mediul înconjurător.

În concluzie, poezia „Lunca din Mircești” de Vasile Alecsandri este o meditație asupra frumuseții și a fragilității naturii, care subliniază importanța legăturii noastre cu mediul înconjurător și necesitatea de a-l proteja pentru a păstra bogăția și diversitatea sa.