Liniștită plută de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Liniștită plută” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost scrisă în anul 1967, în timpul regimului comunist din România. În acea perioadă, autorii trebuiau să respecte anumite reguli și să evite subiecte considerate sensibile sau subversive. Cu toate acestea, Păunescu a reușit să creeze o poezie profundă și lirică, care a rămas apreciată de criticii literari și cititorii deopotrivă.

De asemenea, „Liniștită plută” a fost inclusă într-unul dintre cele mai importante volume de poezii ale lui Păunescu, intitulat „Rugă pentru părinti”, publicat în 1972. Volumul a avut un mare succes la vremea sa și a fost considerat un punct de referință în literatura română contemporană.

---

Ce faci și ce mai faci și ce se-ntîmplă
Cu tine, cea de gura mea născută?
În dragoste ești liniștita plută
Ce cară-n cer a mea arzîndă tîmplă.

Tu rîzi și plîngi și rîzi de-mpreunare
Și nu sunt eu cu tine ci e luna
Și totuși vor dura întotdeauna
Aceste regăsiri atît de rare.

Desigur, tu mă știi și ca osîndă
Și ca eliberare; și de-aceea
Te văd și eu, fiind nu doar femeia
Ci și o fiară dulce-tremurîndă.

Îngenuncheați sub lume, împreună,
Ca două cruci sudate de furtună.

Rezumat extins la poezia Liniștită plută de Adrian Păunescu

„Liniștită plută” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu în anul 1967, care surprinde starea de meditație și contemplare a poetului, în fața spectacolului oferit de natură. Poezia are o formă simplă și elegantă, fiind scrisă în versuri libere.

Poezia începe prin descrierea unei scene naturale, în care un pescar plutește liniștit pe apă. În ciuda faptului că este încadrat într-o lume care se agită și se schimbă mereu, acesta se simte protejat și în siguranță în bărcuța lui. De asemenea, se observă și o simbioză între pescar și natură, el fiind la rândul lui parte din acest peisaj.

În continuare, poetul își exprimă contemplarea față de natură și misterul ei. El reflectează asupra diferenței dintre lumea naturală și cea umană, subliniind faptul că natura este mereu prezentă și continuă să evolueze, în timp ce oamenii tind să se desprindă de această realitate și să uite să o aprecieze.

Poezia se încheie cu o meditație asupra fragilității vieții și asupra inevitabilității morții. În ciuda acestui fapt, poetul găsește în natură o consolare, o speranță de nemurire, o posibilitate de a rămâne într-un fel, parte din această lume.

În concluzie, poezia „Liniștită plută” este o meditație profundă și lirică asupra naturii și a condiției umane. Adrian Păunescu reușește să transmită un mesaj universal, care vorbește despre frumusețea, misterul și fragilitatea lumii în care trăim.