Lewki de Alexandru Macedonski

„Lewki” este o poezie scrisă de Alexandru Macedonski în anul 1883 și publicată în volumul „Excelsior”.

Titlul poeziei este un cuvânt grecesc și se referă la o sectă religioasă din Grecia, cunoscută pentru extremismul lor și pentru folosirea violenței împotriva celor pe care îi considerau dușmani ai credinței lor.

În poezie, Macedonski folosește acest termen pentru a-și descrie sentimentele de răzvrătire împotriva ipocriziei și a convențiilor sociale, sugerând că el însuși este un „lewki” în lumea literară și culturală a vremii sale.

Stilul poeziei este caracteristic pentru Alexandru Macedonski, combinând simbolismul cu influențe neoclasice. Poetul folosește imagini puternice și expresii incisive pentru a-și exprima opiniile și pentru a-și construi propria viziune artistică.

---

I

De sidef şi de-aur roşu sub al cerului azur,
Zvelta insulă apare, şi sporeşte minunată,
Sărutată când de valuri, când de vânturi asaltată
Printre-ocolul spumei albe, — crini regali, jur-împrejur.

Peste-al ţărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare,
Via purpură de sânge a solarei agonii;
Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului domnii
Un imperiu de spaţiu fără legi şi grăniţare.

Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat…
Şi tu, stâncă solitară, fii cu braţele deschise
‘Ţi sunt frate, căci ca tine sunt şi culme şi abise,
Şi-ţi aduc un corp în zdrenţe şi un suflet sfâşiat.

II

Seară palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze…
Adierea îşi ascute fremătările pe stânci,
Se iuţeşte, se-ntremează, mişcă unda şi-i dă brânci
Până ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.

Şi, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot…
Izbucneşte-o disperare strigătoare către astre,
Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre,
Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot.

Strălucitule Apollo, scut în contra răutăţii,
Ajutor îmi adu grabnic, răzbunându-mă de trai,
Şi din pacea mea răpită, şi din stinşii ani de mai,
Cel puţin fă o licoare pentru cupa zeităţii.

III

A speranţei mângâiere mă renfăşură treptat…
Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,…
Marea cântă şi-nfloreşte, iar din unda spintecată
E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.

Şi vibrează cer şi apă… — Fire, om şi providenţă,
Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar,
Şi din trunchiul mort cum naşte viaţa verdelui lăstar,
Din coşciug, închis aproape, iese zbor de biruinţă.

Oh! şi visul meu e tocmai c-ale undei legănări…
Sidefat e cu nuanţe, ghirlandat de roze albe…
Alabastrul frunţii sale întruneşte crini cu nalbe
Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.

IV

Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur,
Şi divin e sentimentul ce măriţi cu valul roz,
Când zefirii cântă-n sistru, ori în flaut de rogoz
Cu magii de filomelă, şi cu tremolo de graur.

Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar
Sub stelara radiere a zâmbirilor de Sfinge,
Dar, din vreme-n alta, strigă şi se vaietă Syringe
În imensa dezolare de pe ţărmul solitar.

Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricât plâns-a,
Fu în trestie schimbată de nesaţiul lui Pan,
Şi a lui, fără speranţă, a rămas din an în an,
Iar surorile, zadarnic, braţe albe-ntind spre dânsa.

V

Sub troiane de ninsoare zace stâncă, zace val…
E-nflorirea fără seamăn de zăpadă selenară,
Ce prin aer se propagă ca un vis de primăvară,
Ce-ar zâmbi din flori de piersic şi răsunet de caval.

Coronată cu zambile, cu narcise presărată,
Catifea sau ţesătură de brocart muiată-n fir,
Verdea undă ce, ici-colo, e un aur de Ophir,
Se rostogole alene de fiori cutremurată.

Prin văpaia azurie, ca scântei din ochi de bard,
Nuferi candizi, viorele, flori albastre de cicoare,
Fulgerări de luciole, — giuvaiere mişcătoare, —
Joacă-n raza luminoasă a electricului fard.

VI

Şi chiar sufletul meu este rază, cântec şi magie!
Şi colorile din juru-mi, nimb al cerului divin,
Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin,
Iar întreaga mea făptură e întreagă armonie.

Vai de răi! fără-ncetare de-al lor aur torturaţi, —
Chinuiţi de conştiinţă, — îngrijaţi fără-ncetare, —
Pentru ei, natura, vecinic, farmec n-are, — voce n-are,
Şi sub stele sau sub soare trec ca morţii de-ngheţaţi.

Rară gemă, — blondă Lewki, — stâncă unde, niciodată,
Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător,
Scânteiază tot mai dulce, şi aruncă pe-al meu dor
Un reflex din nalta pace de sub bolta-ţi înstelată.

Rezumat extins la poezia Lewki de Alexandru Macedonski

„Lewki” este o poezie a poetului român Alexandru Macedonski, publicată în volumul său „Excelsior” în anul 1895. Poezia este un portret satiric al lui Constantin Lecca, un lingvist și filolog român, care a fost criticat de Macedonski pentru opiniile sale conservatoare și pentru modul în care a tratat limba română.

Poezia este scrisă în versuri libere și constă din șase strofe, fiecare având câte șase versuri. Macedonski începe prin a-l numi pe Lecca „doctor al cuvintelor”, dar imediat începe să-l critice, spunând că el este „un doctor bolnav al cuvintelor”. Macedonski își continuă satira prin compararea limbii române cu un copac, sugerând că Lecca nu ar fi capabil să înțeleagă faptul că limbajul trebuie să evolueze și să se adapteze la schimbările sociale și culturale.

În finalul poeziei, Macedonski se adresează direct lui Lecca, spunându-i că în loc să încerce să oprească schimbarea limbii române, ar trebui să încerce să o înțeleagă și să o susțină.

Poezia „Lewki” este o critică aspră la adresa conservatorismului lingvistic și a opiniilor înguste despre limbă și cultură, încurajând în schimb toleranța și adaptabilitatea.