Lemne arzând în iarnă de Adrian Păunescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Lemne arzând în iarnă” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost compusă în timpul unei vizite a poetului la o prietenă din orașul Bacău, în timpul iernii. Într-un interviu acordat la scurt timp după publicarea poeziei, Păunescu a mărturisit că această vizită l-a inspirat și i-a permis să se conecteze cu amintirile sale de copilărie, petrecute într-un sat de munte din Oltenia. Prin urmare, poezia reflectă nu numai sentimentele poetului față de iarnă și foc, ci și amintirile și experiențele sale de viață.

---

Ca joc în plină iarnă funerară,
Gheţari care dansează printre noi,
Probabil nu ajungem pân’la vară,
Că după geruri, va veni război.

Acum, măcar, sub zodii friguroase,
Când viforele scot pe străzi scântei,
Ai casei toţi să fie pe la case
Şi focul să mai ardă pentru ei.

Ce risipim acum, se va preface
În toxice sincope de destin,
Trăim, probabil, cea din urmă pace,
Cu fulgi iluminaţi de-un rost divin.

E-un timp de nebunie şi de moarte!
Să fii acasă, cu ai tăi, acum,
Niciun străin să nu trimiţi departe
Şi niciun câine să nu laşi în drum.

Iubito, dă un semn înalt de vară
Printre gheţarii care ne despart
Şi hai să-nvingem iarna funerară
Pândită de război şi de infarct.

E rândul tău, mi-e dor să-mi stai alături
Şi amintiri nemaitrăind deloc,
Îmbrăţişaţi să ardem sub omături
Ca două lemne într-un singur foc.

Rezumat extins la poezia Lemne arzând în iarnă de Adrian Păunescu

Poezia „Lemne arzând în iarnă” de Adrian Păunescu descrie o scenă pitorească de iarnă, în care protagonistul petrece timpul în fața focului arzând în șemineul casei sale. Poezia începe cu descrierea contrastului dintre gerul de afară și căldura din casă, subliniind confortul și siguranța căminului. Protagonistul observă cum lemnele se transformă în jar și scrum, în timp ce întunericul se lasă peste oraș.

Poezia continuă cu o serie de metafore și comparații poetice, care sugerează nostalgia și dorul de trecutul simplu și autentic. Prin intermediul imaginarului poetic, Păunescu evocă o lume a tradițiilor și valorilor autentice, în contrast cu superficialitatea și artificialitatea societății moderne.

În final, poezia se concentrează pe semnificația profundă a focului, care reprezintă atât căldura și protecția oferite de căminul domestic, cât și puterea de transformare și purificare. Poezia sugerează că, prin tradiții și valori autentice, putem găsi sens și împlinire într-o lume în care prea des ne simțim pierduți și nesiguri.