Legenda trandafirilor de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Legenda trandafirilor” de George Coșbuc este că aceasta este inspirată dintr-o poveste populară românească. Povestea spune că într-o zi, un prinț s-a îndrăgostit de o tânără frumoasă, dar care era mult mai săracă decât el, iar această iubire a fost imposibilă din cauza diferențelor lor de clasă socială. În poezia sa, George Coșbuc a reușit să transmită emoția și sensibilitatea acestei povești populare într-o formă poetică, care a devenit cunoscută și apreciată de cititorii de toate vârstele.

De asemenea, poezia „Legenda trandafirilor” este considerată una dintre cele mai reprezentative creații ale lui George Coșbuc, fiind inclusă în multe manuale și antologii de literatură română. Poezia a fost apreciată atât pentru frumusețea sa literară, cât și pentru mesajul moral și social pe care îl transmite. George Coșbuc a fost unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori ai literaturii române, cunoscut pentru poezia sa plină de sensibilitate și de pasiune, dar și pentru angajamentul său social și politic.

În plus, poezia „Legenda trandafirilor” a fost interpretată și ca o alegorie a iubirii și a sacrificiului, subliniind faptul că uneori este necesar să ne înfrânăm sentimentele pentru a face ceea ce este corect. Poezia reprezintă o mărturie a sensibilității și a profundei umanități a lui George Coșbuc, care a reușit să transmită emoția și sensibilitatea unei povești populare într-un mod poetic și artistic deosebit.

---

O mamă tânără-ntr-un sat
Al Indiei, trăia iubită
De soţul ei şi fericită
De multe câte i s-au dat.
Statornică-i trecea viaţa,
Cum trece-n farmec dimineaţa
P-un câmp frumos şi plin de flori.
Şi i-au dat zeii-ndurători
Un copilaş, ca el să fie
Cea mai înaltă bucurie
În traiul ei de rău scutit.
 
Dar într-o zi s-a îmbolnăvit
Cel dezmierdat din mână-n mână,
Şi s-a zbătut o săptămână
Şi-a opta zi el a murit.
 
Din lut era; s-a întors în lutul
Creării noastre-a tuturor!
Şi mama-şi blestema trecutul
Şi se-ngrozea de viitor:
Vedea întreaga ei viaţă
Un câmp pustiu, prin care ea
Cu multă plângere-şi ducea
Durerea timpului de faţă.
 
Şi cu copilul mort la piept,
Aleargă nebunită mama
Şi la picioarele lui Brama
În templu ea se duce drept.
Cuprinde gleznele măreţe
A zeului cu patru feţe
Şi-n hohot tânguios de plâns,
Obrazul şi-l lipeşte strâns
De piatra cea din veac cioplită.
Tu, patimă nebiruită
A dragostei, ce-o ai de noi,
Părinte! de ne dai un bine
De ce-l ceri iarăşi înapoi?
O, lasă-mi viu copilul, Doamne!
De ce m-alungi tu cu dureri
Din ziua caldei primăveri
În noaptea pustiitei toamne?
 
Şi-atunci prin templul luminat
Un sunet vâjâind scoboară,
Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară
Şi-n piatră Brama s-a mişcat:
Femeie! Eu sunt mila milei,
În stânga am lumina zilei
Şi vorbele, în dreapta port
Lumina gândului şi fapta
Îmi voi deschide dară dreapta
Ca să-ţi înviu copilul mort!
 
Tu mergi şi cată pe pământ
O casă-n care niciodată
N-au fost dureri şi nici nu sânt,
Şi-acolo pune jurământ
Că ai să plângi viaţa toată;
Că de lumină vei fugi,
Fiind d-a pururi supărată,
Că n-ai să râzi cât vei trăi
Cel mort atunci va fi în viaţă!
 
Şi cu nădejdea scrisă-n faţă
Ea pleacă, şi din sat în sat
Prin toate casele a-ntrebat.
Şi a găsit în casa ceea
Că p-un fiu mort plângea femeia,
Şi-ntr-altă casă plini de dor
Copiii plâng pe mama lor,
Şi un bărbat în casa asta
Plângea că i-a murit nevasta.
Şi nici o casă n-a găsit
 
Fără dureri, un loc scutit.
Şi s-a întors la templu mama,
Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
Scutită de dureri şi-amar.
Părinte-al vieţii, e-n zadar,
D-aş alerga prin lumea toată
O, lasă-mi viu copilul, tată!
 
Şi ca un tunet depărtat,
Prin templul sfânt s-a ridicat
Un vuiet aspru de furtună
Şi-un glas puternic: Eşti nebună
Vreai întuneric? Dar să-mi spui,
Poţi face-ntunecime plină,
În locul unde nu-i lumină?
 
Şi întuneric unde nu-i
Tu faci lumină? Zile triste
Fără plăceri tu cum le crezi?
Şi de există alb, nu vezi
Că negru-l face să existe?
Aceasta tu nu o înţelegi?
Vrei pentru tine alte legi?
Dar pentr-un om stricat la minte
Nu schimbă zeii ce-au făcut
Ce-a fost în veci ce au trecut,
În veci va fi de-acu înainte,
Şi cei vii de vor înceta
Să râdă, blestemându-şi soarta,
Cei morţi din groapă s-or scula
Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,
Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:
Nebunii n-au nimic d-ajuns!
 
Şi biata mamă n-a răspuns
Plângând a-n movilit pământul,
Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
Şi-a plâns o zi întreagă mama,
Mormântu-n braţe ea l-a strâns,
Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.
Şi-a tresărit în zorii zilei
Şi-o clipă s-a pierdut în vis:
O mângâiere i-a trimis
Din ceruri Brama, mila milei!
Din lacrimile plânse-n zori
A răsărit o albă floare,
Şi peste noapte-a ei plânsoare
S-a prefăcut în roşii flori.
Erau frumseţile luminii
Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?
Ea, biata, nu mai vede spinii
Şi-adună flori, şi mâna ei
Îi sângeră, dar nu o doare,
Că pentru-un spin avea o floare
 
Aşa e scris în cartea sfântă
A legii legilor. D-atunci
Răsar aceste flori pe lunci.
Flăcăii în poezii le cântă
Şi le slăvesc d-atunci pe drept,
Nevestele le pun la piept
Şi fetele le pun în plete.
Şi-n templul zeilor doi miri
Împodobesc cu flori vestmântul
Şi mame triste pe mormântul
Copiilor pun trandafiri.
De ei cine-şi ascunde faţa
De teamă că de ghimpi sunt plini?
Şi dacă viaţa are spini,
De ce te plângi că-i rea viaţa?

Rezumat extins la poezia Legenda trandafirilor de George Coşbuc

„Legenda trandafirilor” este o poezie scrisă de George Coșbuc, care spune povestea unui prinț care își pierde inima pentru o tânără frumoasă, dar care este nevoit să își înfrâneze sentimentele sale din cauza diferenței lor de clasă socială. Poezia este compusă din opt strofe, fiecare strofă având câte opt versuri.

În prima strofă, poetul descrie frumusețea tânărăi fete care își atrage atenția prințului și îi aduce aminte de trandafirii care au făcut să răsară primăvara. În a doua strofă, poetul vorbește despre inima prințului care a fost cucerită de frumusețea tânărăi și despre cum acesta își pierde somnul gândindu-se la ea.

În a treia strofă, poetul descrie diferența dintre clasa socială a prințului și a tânărăi fete, evidențiind astfel imposibilitatea unui astfel de iubire. În a patra strofă, poetul vorbește despre cum prințul încearcă să își înfrâneze sentimentele sale, știind că nu poate fi împreună cu tânăra.

În a cincea strofă, poetul descrie cum prințul încearcă să își găsească liniștea interioară și să își uite iubirea pentru tânăra frumoasă. În a șasea strofă, poetul vorbește despre cum prințul își petrece timpul încercând să își înfrâneze sentimentele și își păstrează singurul său alinare în memoria trandafirilor.

În a șaptea strofă, poetul descrie cum prințul își găsește din nou pacea interioară, știind că a făcut ceea ce era corect. În ultima strofă, poetul concluzionează povestea prințului și a tânărăi frumoase, subliniind faptul că trandafirii și amintirile sale vor rămâne mereu în inima lui.

În concluzie, poezia „Legenda trandafirilor” de George Coșbuc este o poveste de dragoste și de sacrificiu, care evidențiază diferențele dintre clasele sociale și imposibilitatea unui astfel de iubire. Poezia subliniază importanța valorilor morale și a faptului că uneori este necesar să ne înfrânăm sentimentele pentru a face ceea ce este corect. George Coșbuc a fost unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori ai literaturii române, cunoscut pentru poezia sa plină de sensibilitate și de pasiune. Poezia „Legenda trandafirilor” este un exemplu al abilităților sale literare și al sensibilității