Legenda rândunicăi de Vasile Alecsandri

Poezia „Legenda rândunicăi” de Vasile Alecsandri a fost inspirată dintr-o legendă populară românească. Conform legendei, rândunica ar fi ajuns în lumea oamenilor după ce ar fi fost transformată dintr-un copil care a căzut într-o fântână.

Această legendă este prezentă în mai multe culturi și este asociată cu sosirea primăverii, deoarece rândunica este una dintre primele păsări care revin în fiecare an din călătoria sa migratoare. Prin urmare, poezia lui Alecsandri aduce un omagiu acestor păsări mici, dar puternice și celei mai frumoase legende românești despre ele.

De-a lungul timpului, poezia „Legenda rândunicăi” a fost apreciată de mulți cititori și a fost inclusă în numeroase antologii de poezie. De asemenea, aceasta a inspirat artiști din diferite domenii, cum ar fi pictură sau muzică, și a fost subiect de studiu pentru cercetătorii literari.

Astfel, poezia lui Alecsandri aduce în atenție importanța tradițiilor și a legăturilor cu natura în cultura românească și arată cum acestea pot fi transmise prin poezie și alte forme de artă.

---

Rândunică, rândunea
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa,
Te suflă vântoaiele
Şi te udă ploaiele.
Mergi în câmpul înverzit,
Că rochiţa a-nflorit
Şi o calcă turmele
Şi o pasc oiţele.
(Cântec poporal)
 
I
 
Când se născu pe lume voioasa Rândunică,
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare împărat.
Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare,
O gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.
 
O zână coborâtă din zodia cerească
Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i zise: „De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare funtă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale”.
 
II
 
Copila descântată de zâna ei cea bună
Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De dulcea armonie naturii deşteptată.
 
Atunci pe nesimţite un glas de zburător
Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
„Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se par două cireşe în soare pârguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!”
 
Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind…
Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.
 
III
 
Visează luna-n ceruri!… sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele şiraguri de rouă lucitoare.
 
Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!…
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde…
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.
 
Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngânare se clatină pe unde.
 
IV
 
Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?…
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!
 
Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-rândunele!…

Rezumat extins la poezia Legenda rândunicăi de Vasile Alecsandri

„Legenda rândunicăi” este o poezie scrisă de Vasile Alecsandri, în care autorul creează o legendă despre cum a apărut rândunica și de ce are ea obiceiul de a reveni în fiecare an în locurile unde și-a construit cuibul.

Poezia începe cu o descriere a unui sătuc de lângă Prut, unde locuiește o femeie tânără și frumoasă, pe nume Ruxandra. Aceasta era foarte iubită de toți oamenii din sat, dar mai ales de băiatul cu care se iubea, pe nume Radu. Însă, din păcate, Ruxandra a murit tânără și a fost înmormântată în cimitirul de lângă biserică.

În acel loc, a apărut un pui de pasăre rătăcit, care a fost găsit de băiatul Radu. Acesta l-a dus acasă și l-a îngrijit, hrănindu-l cu lapte și miere. Pasărea s-a simțit atât de bine, încât a ales să rămână acolo și să-și facă cuibul pe unul dintre stâlpii casei.

Poezia continuă cu descrierea obiceiului rândunicii de a reveni în fiecare an în locul unde și-a construit cuibul. Autorul sugerează că acest obicei se datorează legăturii strânse dintre rândunică și băiatul care a îngrijit-o și că ea revine în fiecare an pentru a se reîntâlni cu sufletul său pereche.

Deși poezia are un ton trist și melancolic, ea poate fi interpretată și ca o celebrare a legăturilor puternice dintre oameni și animale, dar și dintre oameni și natură. De asemenea, poezia transmite mesajul că sufletele noastre pereche pot fi întâlnite și în natură, în lucrurile aparent mici și neînsemnate, dar care pot avea o semnificație mare pentru noi.

„Legenda rândunicăi” este o poezie care oferă o perspectivă interesantă asupra obiceiurilor și legăturilor din lumea naturală și umană. Este o poezie emoționantă și plină de sensibilitate, care ne amintește de importanța legăturilor noastre cu natura și cu ceilalți oameni.