Lebăda şi puii corbului de Grigore Alexandrescu

Fabula „Lebăda şi puii corbului” de Grigore Alexandrescu este o poveste despre aparențele înșelătoare și despre mândria exagerată care poate duce la pierderea adevăratelor valori.

În această fabulă, o lebădă și un corb au crescut fiecare câte o pereche de pui, dar corbii erau urâți și neplăcuți la vedere, în timp ce puii lebedei erau frumoși și eleganți. Corbul a încercat să-și îmbunătățească imaginea prin tot felul de mijloace, dar niciuna nu a dat rezultate.

Între timp, lebăda a crescut puii corbului împreună cu cei ai ei, fără să facă diferențe între ei. Atunci când puii corbului s-au transformat în păsări adulte, s-a dovedit că aceștia erau de fapt niște ciori negre și frumoase, care l-au uimit pe corb.

Morala fabulei este că înțelepciunea și valorile autentice nu se bazează pe aparențe, ci pe fapte și intenții reale, iar mândria și preocuparea exagerată pentru imaginea proprie pot duce la pierderea acestor valori.

---

Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colţ de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Şi pe un frumos pământ,

Nişte păsări osândite,
Corbi de câţiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimţire,
Care este dar ceresc.

Aşa, să le izbăvească,
Cu o râvnă părintească,
Ea plecă până în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcuş de vulpe vede
Pui de corb nezburători,

Care într-o vizuină
Petrecea ca în grădină,
De-a lor soartă mulţumiţi.
Pasărea cea albă-ndată
Către dânşii se arată,
Zice: „Puilor iubiţi!

Soarta voastră e de milă:
Spuneţi cum pe voi în silă
Aici vulpea v-a adus?”
Corbuleţii în mirare
Răspund iute, râzând tare:
„Noi de voie ne-am supus.

Vulpe ce e, nu ştim spune,
Decât că năravuri bune
Acea damă arăta:
Că avea coadă pe spate,
C-al ei păr în galben bate
Şi că ochi lucioşi purta.

Ea când ne-a luat de-acasă,
Ne-a spus că la a sa masă
Are feluri de mâncări,
Că e prinţ de dobitoace,
Că pe noi va a ne face
Să ajungem la mari stări.

Ne-a mai spus că ne e rudă,
Că din vârsta cea mai crudă
Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca şi al nostru tată,
Că ne tragem ne arată
Din vulturul cel slăvit.

Şi adesea ne vorbeşte
Că din suflet se sileşte
A ne da slava dintâi.”
Lebăda strigă cu jale:
Sunteţi pe a morţii cale,
O, voi ai corbului fii!

Dar al vostru sec părinte
Cum nu şi-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când îşi părăsi locaşul
Şi din gură lăsă caşul,
Iar de vulpe înşelat?”

Puii nebăgând-o-n seamă:
„Cale bună-i zic, madamă,
Noi nu ştim ce ne vorbeşti.
Şi prin astfel de cuvinte,
Să ne scoţi acum din minte
Cam degeaba te sileşti.”

„Eu mă duc, lebăda zise,
Însă vouă vă sunt scrise
Multe rele să răbdaţi;
Căci prostia-vă cea mare,
Ca ş-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spălaţi.”

Rezumat extins la fabula Lebăda şi puii corbului de Grigore Alexandrescu

Fabula „Lebăda şi puii corbului” este scrisă de Grigore Alexandrescu și urmărește povestea unei lebede care își pierde puii și se alătură unei grupări de pui de corb, încercând să își găsească alinarea în dorul de copii. Însă, după un timp, ea își dă seama că nu se poate identifica cu puii corbului și, atunci când îi întâlnește pe proprii săi pui, îi salvează de la a fi mâncați de puii corbului. Această faptă îi aduce recunoaștere și respectul altor păsări.

În fabulă, Grigore Alexandrescu își îndeamnă cititorii să își cunoască propriile rădăcini și să nu se identifice cu alții, chiar dacă acest lucru pare mai ușor la început. De asemenea, fabula evidențiază importanța grijii și protecției asupra propriilor copii și a celor apropiați.

În finalul fabulei, Alexandrescu sugerează că fiecare specie are o natură distinctă, iar a ne asuma această natură poate aduce recunoaștere și respect.