Lacrimile mamei de Adrian Păunescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Lacrimile mamei” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost compusă în anul 1985, în timpul perioadei comuniste din România. În acea perioadă, libertatea de exprimare și de creație erau puternic limitate, iar poeziile care abordau subiecte precum pierderea și durerea umană erau adesea cenzurate sau interzise.

Cu toate acestea, poezia „Lacrimile mamei” a reușit să fie publicată în volumul de poezii intitulat „De-a v-ați ascunselea” și a devenit una dintre cele mai populare și apreciate creații ale lui Adrian Păunescu. Poezia a fost recitată și interpretată de către mulți actori și cântăreți, și a devenit un simbol al luptei împotriva opresiunii și a durerii în perioada comunistă.

După căderea regimului comunist, poezia „Lacrimile mamei” a fost recunoscută ca o capodoperă literară și a fost studiată și analizată în cadrul cursurilor de literatură din școli și universități. De asemenea, aceasta a rămas o creație poetică semnificativă în cultura română și a inspirat mulți scriitori, poeți și artiști din întreaga lume.

---

Mai plânge-mă, în umbra crucii, mamă,
Să-ncep să cred că n-am murit de tot,
Că mă mai luaţi şi voi, cumva, în seamă,
Chiar dacă eu nici să-nfloresc nu pot.

Nici nu mai ţin prea bine minte dacă
Sunt mort de glonţ, de foame sau cuţit,
Mai plânge-mă, că, astfel, o să-ţi treacă
Şi-ai să-nţelegi că nu v-am părăsit.

Mai vin şi eu, din când în când, pe-acasă
În forma unui zgâlțâit de geam,
Şi e ceva ce parcă nu mă lasă
Să intru printre voi, precum intram.

Mă uit la toţi şi-adesea mi se pare
Că mă simţiţi, dar că vă speriaţi
Şi-aprindeți, fără rost, lumina mare
Şi radioul foarte tare-l daţi.

Îmbrăţişează-mi, mamă, crucea, bine,
Să nu rămân aici, să-mi pară rău,
Şi să mă-ntorc, din când în când, la tine
Şi să mă strângi, prin somn, la pieptul tău.

Nici nu mai ştiu acum ce fel de moarte
S-a întâmplat să-mi facă drum în jos,
Picioarele şi mâinile-mi sunt sparte,
Pământul lumii mi-a intrat în os.

Şi, totuşi, când te simt venind bătrână
Şi-ngenunchind în plâns, la crucea mea.
Îmi vine să mă scol, cu crucea-n mână,
Să pot şi eu din cimitir pleca.

În lemnul crucii e o fibră trează,
Să ştii, măicuță tristă, că sunt eu,
În întuneric mâna mea lucrează,
Că am să-l rog ceva pe Dumnezeu.

Iar dacă eu nu voi avea putere
Să-i povestesc nenorocirea mea,
Să faci din lacrimi scară, spre a-i cere
Să-mi lase loc, să vin la dumneata.

Uneşte-te cu crucea asta, mamă,
Şi fă-mă să mai cred şi să mai ştiu
Că plânsul tău nu în zadar mă cheamă,
Ci ca să ai, la crucea ta, un fiu.

Rezumat extins la poezia Lacrimile mamei de Adrian Păunescu

Poezia „Lacrimile mamei” de Adrian Păunescu este o creație poetică profundă, care explorează tema pierderii și a durerii umane. Poezia începe prin a evoca imaginea unei mame care plânge pentru pierderea copilului său și pentru toate suferințele și durerea pe care le-a trăit în viață.

Păunescu utilizează simbolismul lacrimilor pentru a sublinia importanța exprimării emoțiilor și a durerii. De asemenea, el sugerează că lacrimile reprezintă un simbol al fragilității umane și al vulnerabilității noastre în fața suferinței și a pierderii.

Poezia continuă prin a explora semnificația universală a durerii și a pierderii, sugerând că acestea fac parte din experiența umană comună. Păunescu subliniază că toți oamenii suferă într-un fel sau altul în viață și că această suferință poate fi atât fizică, cât și emoțională.

Păunescu utilizează o serie de metafore și comparații poetice pentru a sublinia semnificația profundă a durerii și a pierderii. De exemplu, el compară durerea cu un ocean adânc, care nu poate fi niciodată epuizat, sau cu o lebădă care plânge pentru pierderea iubitului său.

În final, poezia se concentrează pe semnificația umană și morală a durerii și a pierderii. Păunescu sugerează că prin intermediul acestei dureri, oamenii pot înțelege mai bine propria lor umanitate și sensibilitate, precum și sensul și scopul vieții lor.

Poezia „Lacrimile mamei” de Adrian Păunescu reprezintă un apel la conectarea cu propria noastră umanitate și sensibilitate, precum și la recunoașterea și acceptarea durerii și a pierderii în viață.