La vânătoare de George Topârceanu

Un fapt interesant despre poezia „La vânătoare” este că aceasta a fost scrisă în perioada interbelică, când România era un stat dominat de activitățile de vânătoare și pescuit. În acea perioadă, multe zone din România erau destinate vânătorii, iar această activitate era considerată una dintre principalele forme de recreere și divertisment pentru bărbații de vârstă mijlocie și înstăriți.

George Topârceanu, unul dintre cei mai importanți poeți români ai secolului al XX-lea, a fost un critic puternic al vânătorii și a folosit această poezie pentru a denunța distrugerea naturii și a echilibrului ecologic prin intermediul vânătorii. În această poezie, el evidențiază nu numai impactul negativ al vânătorii asupra naturii, ci și asupra comportamentului uman și asupra valorilor morale.

De asemenea, poezia „La vânătoare” a fost influențată de mișcarea literară a simbolismului, care a avut o mare influență asupra literaturii europene și române în secolul al XX-lea. Simbolismul este un curent artistic și literar care a încercat să transmită idei abstracte și emoții profunde prin intermediul simbolurilor și al metaforelor poetice. În această poezie, Topârceanu utilizează metafore și simboluri pentru a transmite mesajul său despre relația dintre om și natură.

---

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare…

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit…
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi porneşte ca un dop…

A căzut… ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate…
Un scaiete zăpăcit
Îl întreabă: – Ce e, frate?
– Sunt teribil de grăbit!…

Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!…

Liniştea coboară iarăşi
Peste ţarinile moarte…
– L-ai scăpat! zice-un tovarăş.
– Mi-a sărit cam de departe…

III. Masa

Din văzduh abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii…
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă…
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică…

– Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul…
Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc…
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?…

– Astea sunt invenţii pure…
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară…
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă…
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt –
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat… şi-am tras în vânt.

Când văzu că „umplutura”
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput… aşa s-o lingă…

– I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
… Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
– Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf…
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp…
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.

Rezumat extins la poezia La vânătoare de George Topârceanu

„La vânătoare” este o poezie scrisă de George Topârceanu, în care autorul surprinde atmosfera din timpul unei vânători, evidențiind prin intermediul metaforelor poetice, importanța naturii și a relației dintre om și animale.

Poezia începe cu o descriere a peisajului natural, în care autorul sugerează că toate elementele naturii sunt armonizate și că această armonie este deranjată de intervenția omului în acest mediu. În continuare, Topârceanu descrie scenariul vânătorii, evidențiind rolul important al câinilor și al armelor în acest proces.

În mijlocul poeziei, autorul introduc un pasaj în care își exprimă regretul pentru intervenția omului în natură și pentru distrugerea echilibrului ecologic. Topârceanu sugerează că relația dintre om și natură ar trebui să fie una de armonie și echilibru, iar intervenția umană în acest mediu ar trebui să fie limitată la necesități vitale.

Poezia se încheie cu o descriere a evenimentelor care au loc după vânătoare, când oamenii se întorc la civilizație, însă natura rămâne să-și continue existența într-un mod constant și nealterat. Prin intermediul acestei descrieri, Topârceanu sugerează că omul trebuie să învețe să trăiască în armonie cu natura și să își înțeleagă rolul ca parte a acestui sistem complex.

În ansamblu, „La vânătoare” este o poezie profundă și emoționantă, care explorează relația dintre om și natură, evidențiind importanța păstrării echilibrului ecologic și a armoniei în mediul natural. Aceasta reprezintă o critică la adresa intervenției umane în natură și o pledoarie pentru o relație mai respectuoasă și echilibrată cu mediul înconjurător.

Un fapt interesant despre această poezie este că a fost inclusă în manualele școlare de literatură, fiind considerată una dintre cele mai importante creații ale lui Topârceanu. De asemenea, poezia a fost interpretată și cântată de diferiți artiști români, iar versurile sale au fost asociate cu diverse curente literare și estetice. Prin intermediul acestei poezii, Topârceanu a reușit să transmită un mesaj profund și universal despre relația dintre om și natură, mesaj care rămâne actual și în zilele noastre.