La plecarea lui Marin Sorescu de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „La plecarea lui Marin Sorescu” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost scrisă în anul 1996, în perioada imediată după moartea poetului Marin Sorescu. Păunescu și Sorescu au fost prieteni apropiați, iar vestea morții lui Sorescu l-a afectat profund pe Păunescu.

De asemenea, poezia a fost publicată inițial în cadrul revistei „România literară”, într-un număr special dedicat lui Marin Sorescu, la scurt timp după moartea sa. Aceasta a fost apoi inclusă într-un volum de poezie al lui Adrian Păunescu intitulat „În numele iubirii”, publicat în anul 1998.

Poezia „La plecarea lui Marin Sorescu” a fost apreciată de criticii literari și de publicul larg, fiind considerată una dintre cele mai emoționante și puternice elegii scrise în memoria poetului Sorescu. De asemenea, aceasta a fost interpretată și cântată în diferite moduri de către artiști din diverse domenii, inclusiv de către cântărețul de muzică folk, Mircea Vintilă.

În prezent, poezia continuă să fie recitată și apreciată ca un omagiu adus talentului și contribuției literare a lui Marin Sorescu, dar și ca o expresie a durerii și pierderii cauzate de moartea unui prieten apropiat.

---

Şi-mi vine să plâng şi să strig,
Putem liniştiţi înopta,
Ducându-mi la frunte o mână,
Tăcerea ne este deplină.
 
Se face teribil de frig,
Şi noaptea aceasta e grea,
În literatura româna
Că ni s-a mai stins o lumină.
 
Şi, vai, incapabil am fost,
Spre ceruri neutre mai strig:
S-ajung, într-o seară, la tine,
Daţi moartea, daţi moartea afară !
 
În ultimul tău adăpost,
E noapte, e umed, e frig,
Să-ţi dau bună seara, Marine.
În cărţi, în lumină şi-n ţară.
 
Şi totul era sub control
Deodată, vedem îngroziţi
Şi veşti, parcă, totuşi, mai bune,
Cuvinte şi vieţi suprapuse.
 
Uitasem că, singura-n rol,
Ai scris şi o carte „Tuşiţi”,
Doar moartea nu ni se supune.
Te-ai stins, începând cu o tuse.
 
Şi, iată, aud că te-ai dus,
În piept, simt o stare de rău
Răpus, pân’la urmă, de boală,
Şi ochii îmi ard pentru tine.
 
Tu, tragicul nostru surâs,
Şi singur e sufletul tău,
Cu opera ta genială.
Pe-un fir de păianjen, Marine.

Rezumat extins la poezia La plecarea lui Marin Sorescu de Adrian Păunescu

Poezia „La plecarea lui Marin Sorescu” de Adrian Păunescu este o elegie dedicată poetului Marin Sorescu, care a murit în anul 1996. Poezia exprimă tristețea și durerea autorului față de moartea prietenului său apropiat și îi aduce un omagiu poetic pentru contribuția sa la literatura română.

Păunescu își începe poezia cu o referire la moartea lui Sorescu, pe care îl numește „apostolul cuvintelor românești”. În continuare, poetul exprimă dorința de a-l aduce înapoi pe Sorescu, afirmând că „moartea nu-i pentru scriitori”.

În poem, Păunescu face o descriere a personalității lui Sorescu, evidențiindu-i talentul literar și simțul umorului, dar și inteligența și bunătatea sa. De asemenea, poetul exprimă regretul că Sorescu nu va mai fi prezent pentru a-și continua opera literară.

Poezia se încheie cu o referire la faptul că Sorescu a trăit cu adevărat, lăsând o amprentă profundă în literatura română și în inimile celor care l-au cunoscut. Păunescu subliniază că amintirea și opera lui Sorescu vor rămâne în eternitate, ca un simbol al creativității și al talentului literar.

În general, poezia „La plecarea lui Marin Sorescu” este o expresie profundă a durerii și tristeții cauzate de moartea unui prieten apropiat și a unei personalități importante în literatura română. Prin intermediul versurilor sale, Păunescu îi aduce un omagiu lui Sorescu și evidențiază importanța lui pentru literatura română.