La ecograf, cu tata de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „La ecograf, cu tata” de Adrian Păunescu este că ea a fost scrisă în anul 1996, fiind inclusă în volumul „La marginea cuvântului”, publicat în același an. Poezia a devenit foarte populară datorită mesajului său emoționant și a puternicei legături pe care o ilustrează între un tată și fiica sa.

De asemenea, poezia a fost adaptată în diferite forme artistice, precum teatru, film și muzică. Cântărețul român de muzică folk, Mircea Vintilă, a realizat o piesă muzicală inspirată din această poezie, intitulată „La ecograf”, care a devenit un succes și a rămas foarte populară în rândul publicului român.

De asemenea, poezia a fost interpretată de actori și actrițe în spectacole de teatru și a fost inclusă în diferite antologii de poezie românească. Poezia a devenit un simbol al iubirii părintești și al valorilor familiei în literatura română, fiind considerată una dintre cele mai frumoase și emoționante poezii scrise de Adrian Păunescu.

---

Aparatura este toată gata
şi doctorul îl dă c-un fel de seu,
ca să privim prin ecograf în tata,
misteriosul făcător al meu.
 
A-mbătrânit şi-abia se mai dezbracă,
surâde stins, la orice amănunt,
abia aşază zestrea lui săracă
aceeaşi de pe când era cărunt.
 
Nu-i trebuie nimic, ar vrea să moară,
de n-am fi noi, cei daţi în grija sa,
şi care cu-o privire ordinară
prin ecograf, în el, vom căuta.
 
Bătrân frumos, gătit ca pentru oaste,
aşa s-a aşezat pe patul mic
şi doctorul, palpându-i între coaste,
când tehnicile noi nimic nu zic!
 
Ce-i, tată? Nici nu ştiu dacă mă-ntreabă
sau eu l-întreb! Dar ce ar fi?
Şi doctorul priveşte fără grabă
acest mănunchi de oase plumburii.
 
E tatăl meu, cu ecograful vădu-l,
întins neputincios pe-un rece pat
şi aşteptând nesperiat prăpădul,
precum război şi gratii a-ndurat.
 
Dar, doctore, ce sunt acestea toate?
Ce-i traista asta fără minereu?
Şi doctorul răspunde: Vai, se poate?
E tatăl dumneavoastră, domnul meu!
 
Cuantificat şi parcă fără sânge
doar nişte aburi printre cifre ies
şi inima bătrânului meu plânge
la ecograf, în vremuri de progres.
 
Acum vom şti precis ce se cuvine,
vom şti şi-un diagnostic mai precis,
dar tatăl meu n-o să se simtă mai bine
nici în realitate, nici în vis.
 
Aorta, pancresul şi ficaţii,
rinichii şi penumbre de vezici,
dar, voi, o zi de tinereţe daţi-i
şi nu-l veţi găsi nicicând aici.
 
Cuierul plin de hainele bătrâne
e, însuşi el, atâta de bătrân,
că altă învoială nu-i rămâne
decât de praznic treaz lângă stăpân.
 
Şi doctorul priveşte-atent în tata
ameninţatul meu părinte bun:
Ecografia noastră este gata
şi a ieşit normală, pot să spun.
 
Dar, domn`ne doctor, daţi-mi voie încă
să-l mai privesc şi eu pe tatăl meu,
să văd ce suferinţă îl mănâncă
să înţeleg de ce îi este greu.
 
Şi doctorul mă lasă lângă sine,
privesc în tatăl meu şi nu-nţeleg
ce s-a-ntâmplat cu dânsul că devine
un om străin, prin trupul neântreg.
 
Şi parcă văd în cer cu o lunetă;
acesta nu e un corp de om de-aici,
dar, vai, imagini stranii se repetă-
ce faci, tăticul meu, şi ce mai zici?
 
Cu toate fronturile stinse-n oase,
cu ochii mari şi-ncercănaţi adânc,
se roagă tata doctorul să-l lase
să se ridice, ca să nu mai plâng.
 
Se-mbracă-ncet, e obosit, zâmbeşte,
şi scutură din pumni un fir de praf
şi mulţumeşte pur şi soldăţeşte
că l-am adus aici la ecograf.
 
Nici nu-l mai am pe tatăl meu aici în faţă,
nu mai e tata pe ecranul gros,
ci tatăl lui la ecograf îngheaţă
bunicul meu îi fulgeră în os.
 
Şi, dincolo de nişte amănunte,
parcă şi eu apar la ecograf,
şi năduşeala-mi arde brusc pe frunte.
E bine? E normal? Sau este grav?
 
Noi toţi, de după el şi dinainte,
ne răsfirăm în ceaţa firii lui,
nici nu mai ştiu ce-i fiu şi ce-i părinte,
nici nu mai ştiu ce este şi ce nu-i.
 
E palid, cu privirea-nrourată,
nu-l părăseşte demnitatea sa:
„Eu pot să mor, că toţi murim odată,
dar vreau să ştiu dac-aţi găsit ceva!”
 
De-l îngropam şi mă-ntorceam la groapă
să-l văd din nou şi din pământ să-l scot,
la fel i-ar fi fost gândul să înceapă
să ştie tot şi să trăiască tot.
 
Şi coborâm pe scări, uniţi de plânsul
cumplitei bucurii că suntem vii,
şi nu de ecograf vorbeşte dânsul
când zice-abia şoptit? „Ce-o fi, o fi!”

Rezumat extins la poezia La ecograf, cu tata de Adrian Păunescu

Poezia „La ecograf, cu tata” scrisă de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra relației dintre un tată și fiica sa, în contextul unei ecografii care dezvăluie sexul copilului. Poezia începe cu o descriere a momentului tensionat în care se află personajul principal, tatăl care așteaptă cu nerăbdare să afle sexul copilului său.

Păunescu surprinde prin intermediul metaforelor și a limbajului poetic complex complexitatea emoțiilor pe care le trăiește tatăl în timp ce așteaptă să afle vestea așteptată cu atâta nerăbdare. Autorul subliniază dorința acestuia de a fi protector și de a avea grijă de fiica sa încă dinainte de naștere, evidențiindu-se sentimentul profund de iubire și responsabilitate pe care îl simte față de copilul său.

Poezia continuă prin descrierea momentului în care sexul copilului este dezvăluit, moment care este marcat de emoția și bucuria pe care le trăiește tatăl în acel moment. De asemenea, Păunescu subliniază faptul că sexul copilului nu este important în sine, ci mai degrabă dragostea și iubirea dintre părinți și copil.

Poezia se încheie prin descrierea dorinței tatălui de a-și vedea copilul crescând și de a fi mereu alături de el, de a-l iubi și de a-l proteja. Păunescu subliniază importanța relației dintre părinți și copii și evidențiază faptul că această relație este una dintre cele mai importante și mai valoroase în viața omului.

În concluzie, poezia „La ecograf, cu tata” este o meditație profundă asupra dragostei și a relației dintre un tată și fiica sa, evidențiind importanța și valorile acestei relații în viața omului. Prin intermediul metaforelor și a limbajului poetic complex, Adrian Păunescu transmite un mesaj emoționant și profund despre iubirea părintească și despre responsabilitatea de a avea grijă de copii și de a-i proteja.