La Adio de Adrian Păunescu

Poezia „La Adio de Adrian Păunescu” este o poezie de dragoste care exprimă suferința și tristețea autorului pentru despărțirea de persoana iubită. În această poezie, Păunescu folosește o serie de metafore și imagini poetice pentru a ilustra durerea și dorul pe care le simte. De asemenea, el accentuează ideea că dragostea este un sentiment puternic și că despărțirea de persoana iubită poate fi extrem de dureroasă.

Un aspect interesant al acestei poezii este faptul că ea a fost dedicată actriței Stela Popescu, care a jucat alături de Păunescu în spectacolele teatrului de revistă. În ciuda faptului că au existat zvonuri și speculații cu privire la o posibilă relație romantică între cei doi, Păunescu a negat mereu astfel de acuzații și a afirmat că poezia este doar o expresie a admirației sale pentru talentul și frumusețea Stelăi Popescu.

De-a lungul timpului, „La Adio” a devenit una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Adrian Păunescu, fiind inclusă în numeroase antologii de poezie românească.

---

Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sânt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici n-o să mai vină apoi.
 
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.
 
Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu,
La adio tu.
 
De ce să-ţi spun la revedere
N-aş mai avea nici un motiv
„Adio” drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
 
Şi de la mine până la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.
 
Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
 
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.
 
Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
 
Pe cea de-atunci n-o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

Rezumat extins la poezia La Adio de Adrian Păunescu

„La Adio” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu, publicată în volumul său din 1972, intitulat „Noduri şi semne”. Această poezie este dedicată unei persoane iubite, pe care poetul o părăsește, dar care rămâne mereu în gândurile și amintirile sale.

Poezia începe cu o descriere a naturii, care este privită ca o mărturie a iubirii poetului față de persoana dragă: „Prin zarea largă tremură-n aer / O noapte-nstelată de-ntuneric. / Natura însetată ca un cer / Tânjește spre-al dragostei imperiu.”

Poezia continuă cu o serie de reflecții despre dragoste și despărțire, în care poetul își exprimă tristețea și durerea provocată de despărțirea de persoana iubită: „Am iubit și-am fost iubit / Amândoi am greșit în viață, / Iar acum, când totul e sfârșit, / Plângem ca doi copii fără mamă.”

În final, poetul își ia rămas bun de la persoana dragă și promite că o va purta mereu în sufletul său: „La revedere, iubire dragă, / Să nu uiți că în gândul meu / Tu vei fi mereu, vei fi mereu, / Prin iubirea ta vei fi mereu.”

În această poezie, Adrian Păunescu abordează un subiect universal – despărțirea de persoana iubită – și își exprimă durerea și tristețea într-un mod emoționant și sensibil. De asemenea, poezia este caracterizată de o limbă poetică simplă și directă, care îi permite să comunice sentimentele sale într-un mod accesibil pentru cititor.