Iordachi al Lupului de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Iordachi al Lupului” este acela că aceasta a fost inclusă în volumul de debut al lui Vasile Alecsandri, intitulat „Doine și lăcrămioare”, publicat în anul 1853. Volumul conținea o selecție de poezii și cântece populare, dar și creații proprii ale autorului. „Iordachi al Lupului” a fost una dintre cele mai apreciate poezii din volum și a contribuit la creșterea popularității lui Vasile Alecsandri în rândul cititorilor și criticii literari.

De asemenea, poezia a fost adaptată în diferite forme artistice de-a lungul timpului, cum ar fi în teatru sau în film. În 1965, regizorul Iulian Mihu a realizat un film cu același nume, inspirat din povestea din poezia „Iordachi al Lupului”. Filmul a fost bine primit de critici și a câștigat mai multe premii la festivalurile de film din România și din străinătate.

Poezia a rămas una dintre cele mai cunoscute creații ale lui Vasile Alecsandri și este încă citită și studiată în școli și universități din România.

Jos, pe apa Prutului,
În ţinutul Huşi-ului
La casele Lupului
Mers-a ura Domnului!
Mers-a ura şi lovit-a,
Pe Iordache prăpădit-a!
El cu Domnul se-nvrăjbea
Şi călare pribegea
Pe drumul Bugeacului,
Scăparea pribeagului,
Şi cu bine el sosea,
Adăpost el îşi găsea
La saraiul Hanului,
Cumnatul sultanului.
Frunză verde măcieş,
Mare groază-i sus, la Ieşi,
De Iordache c-a să vie
Să aducă grea urgie
De tătari cumpliţi grămadă
Să le dea ţara-n pradă!
Boierii se adunară
De la târg şi de la ţară
Şi trei zile se vorbiră,
Trei zile se sfătuiră
Lui Iordache, să-l înşele,
Trimiţându-i măgulele
Ş-un poclon de zece pungi,
Patru şaluri tot în dungi,
Două scurte, două lungi.
Ş-un fugar frumos, domnesc,
De soi bun, moldovenesc,
Şi o carte mare-nchisă
Ca de la Domnie scrisă,
O hârtie-nşelătoare,
Poftitoare, rugătoare,
Ca să vie Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă.
Iar de-i trebuie domnie,
I-o dă Vodă cu frăţie,
Între ei pace să fie!
Iordăchel se-nveselea,
Iară hanul îi grăia:
„Zece zile mai aşteaptă
Ca să ai tu parte dreaptă,
Căci am scris la-mpărăţie
Pentru-un firman de domnie,
Ori de nu, ia-ţi oastea mea
Şi cu dânsa fă ce-i vrea.”
„Ba, eu oastea n-oi lua,
Că ţara m-a blestema.
Cine-aduce oaste-n ţară
Sub blestemul ţării piară!”
Astfel dac-a cuvântat,
Cu hanul s-a sărutat
Şi spre ţară a plecat
Cu Marin şi cu Ciocan,
Cu Lisandru cel bălan,
Şi cu Zaria, bun viteaz
Ce-i cam negru pe obraz.
Toţi cu inimile drepte,
Slugi viteze şi-nţelepte;
Oameni buni şi credincioşi
Ce-s la masă ruşinoşi,
Dar la luptă hărţăgoşi!
 
II
 
Vinerea spre sâmbăta,
El Măricăi s-arăta
Şi cu drag o săruta
Mulţumind lui Dumnezeu
C-a sosit la locul său…
Dar în lume cine ştie
Azi şi mâini ce-o să mai fie!
Iată-un grec, unul Zoilă,
Om de vrajbă şi de silă,
Un trimis de la domnie,
(Negre zilele să-i fie!)
Olăceşte se ducea
Şi la domn ştire făcea
C-a sosit Iordache-acasă
La Maria cea frumoasă!
Frunză verde alunică,
Grea pulbere se ridică
De la Ieşi înspre Mileşti,
Iar printr-însa ce zăreşti?
Arnăuţi cu şuşanele,
Cu argint pe la oţele.
Lefegii şi darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Iordăchele, te fereşte,
Cursă rea ţi se găteşte!
Cei ce vin călări la tine
Nu vin ca să se închine,
Ci vin cu porunci domneşti
Şi cu gânduri duşmăneşti.
Frunză verde porumbică!
Drăgălaşa de Marică
Pe Iordache mi-l trezea
Şi din gură aşa-i grăia:
„Hai, frate, la biserică
De sfânta Duminică,
Că de când ai pribegit
Sufletul nu ţi-ai grijit!”
Iordăchel se întindea
Şi cu lene răspundea:
„Mergi, Marico, dumneata,
Că eu nu mă pot scula,
Drumul lung m-a obosit,
Calul greu m-a ostenit!”
Iată, mări, cum vorbea
Că fereastra se izbea
Şi cădea jos la pământ
Fără suflare de vânt.
Ş-o icoană poleită
Trăsnea făr-a fi lovită.
Maria se-nspăimânta,
Iordache se întrista,
Dar pe gânduri mult nu sta,
Că Lisandru-i aducea
Carte mare şi-i zicea:
„O ceată de oameni mulţi,
Lefegii şi arnăuţi,
A sosit aici din sus
Ş-astă carte ţi-au adus
Cu poftire boierească
Să mergi la curtea domnească,
Dar ascultă-mă pe mine,
Căci ce simt eu nu-i a bine.
Tu eşti mare cât un domn,
Iar de ai minte de om,
Hai cu toţi să-ncălecăm,
Arnăuţii s-alungăm
Şi de drum să ne cătăm,
Spre Bugeac să apucăm,
Pe hanul să-l ridicăm
Şi foc Ieşului să dăm.”
Iordăchel nu-l asculta
Şi din gură cuvânta:
„Ba, m-oi duce la domnie
Că chiar domnul mă îmbie
Şi se jură că va face
Tot ce-oi vrea ca să
mă-mpace!”
 
III
 
Frunză verde de negară,
Pe cel drum în zi de vară,
Ce se vede strălucind
Şi spre Ieşi înaintând?
Un rădvan cu telegari,
Şese negri armăsari,
Şi-n rădvanul boieresc
Un luceafăr pământesc,
Cu chip dulce femeiesc.
Iar pe lângă cel rădvan,
Călare pe-un năzdrăvan,
Merge mândrul Iordăchel
Cu slugile după el:
Slugi cu inimile drepte,
Înţelepte şi deştepte,
Ce-s la masă ruşinoase,
Dar la luptă hărţăgoase.
Apoi venea după ei
Ceată de arnăuţei,
Lefegii şi darabani
Cu-ai lor mândri căpitani.
Ei la Ieşi cât ajungea,
Iordache la domn mergea,
Dar domnul cât îl vedea,
De mânie s-aprindea
Şi striga: „Jos pe covor,
Tăiaţi-i capul din zbor.”
Un călău se repezea,
Iataganu-şi netezea,
Dar Iordache-l aştepta,
O palmă voinică-i da,
Cât călăul jos pica.
Apoi el se întorcea
La Lisandru de-i zicea:
„Ţine tu sabia mea
De-mi taie capul cu ea,
Că nicicum nu m-a durea.”
Iar Lisandru, oftând greu,
Răspundea: „Stăpânul meu!
Pâinea, sarea ţi-am mâncat,
Nu mă vârî la păcat!”
Din nou vodă poruncea,
Arnăuţii se-mbrâncea,
Pe Iordache s-aruncau,
De păr lung îl apucau,
Pe covor îl întindeau
Şi din zbor capu-i tăiau.
Capul se rostogolea,
În sânge se tăvălea
Şi pe scări se cobora
Şi-n rădvan apoi sărea.
Iar Marica, vai de ea!
Capu-n braţe apuca
Şi plângând la el căta,
Şi bocind îl săruta,
Când pe frunte, când pe gură,
Când pe gât, la încrestătură.
„Alei! Doamne! striga ea,
Facă-se pe vrerea mea!
Doamna ta să văduvească,
Neamul tău să calicească,
Târgul tău întreg să ardă
Şi domnia-ţi să se piardă!”
Frunză verde siminoc,
La Ieşi arde mare foc.
Bate para prin Mileşti,
Zbor tăciunii la Lăţeşti,
Scânteile-n Bărlăneşti,
Până pe la Ciocăneşti,
Şi duc veste de-ngrozit
Că Iordache a pierit
Şi că focul a izbucnit
Din blestemul cel cumplit!

Rezumat extins la poezia Iordachi al Lupului de Vasile Alecsandri

„Iordachi al Lupului” este o poezie scrisă de Vasile Alecsandri în anul 1853, ce îl are în prim-plan pe Iordachi, un cioban harnic, dar și foarte avar. El trăiește într-un sat din Muntenia, unde stăpânește peste o turmă de oi și trăiește singur, fără soție sau copii.

În această poezie, Iordachi este descris ca fiind atât de lacom, încât nu dăruiește niciodată nimic altor oameni, nici măcar atunci când aceștia îl ajută. Într-o zi, el întâlnește un lup foarte mare, care îl amenință să-i dea o oaie din turma sa. Iordachi, însă, nu vrea să îi dea lupului nicio oaie și încearcă să se lupte cu acesta. În cele din urmă, Iordachi este învins și lupul îi ia o oaie. Ulterior, lupul îi cere încă o oaie, însă Iordachi îi dă în schimb un cățel, în speranța că acesta va reuși să îi recupereze oaia. Însă, cățelul nu se întoarce niciodată, iar Iordachi rămâne cu o singură oaie din turma sa.

Poezia este o alegorie morală despre lacomia și egoismul uman, dar și despre consecințele acestor comportamente. Iordachi este prezentat ca un personaj negativ, al cărui comportament lacom și egoist îl împiedică să își facă prieteni sau să își creeze relații cu oamenii din sat. În plus, prin intermediul lupului, autorul ilustrează faptul că aceste comportamente pot atrage consecințe negative și pot aduce prejudicii nu doar celui care le manifestă, ci și celor din jurul său.

De asemenea, poezia este scrisă într-un stil popular, cu o limbaj simplu și o structură narativă clară, caracteristică poeziei folclorice. Aceasta a făcut ca poezia să fie foarte populară în rândul cititorilor de toate vârstele, dar și să fie considerată una dintre cele mai reprezentative creații ale lui Vasile Alecsandri.