Ioanea mamei de Ioan Slavici

Una dintre temele majore ale povestirii „Ioanea mamei” de Ioan Slavici este legată de lupta dintre viața rurală și cea urbană. Povestea îi prezintă pe Ioanea și pe mama lui, doi țărani care vin în oraș pentru a-și găsi de lucru și a-și îmbunătăți condițiile de viață.

În oraș, Ioanea este atras de modul de viață al oamenilor bogati, iar mama sa încearcă să-l aducă cu picioarele pe pământ și să-l convingă să se întoarcă acasă. În cele din urmă, Ioanea realizează că viața din oraș nu este pentru el și se întoarce acasă alături de mama sa.

Povestea subliniază importanța rădăcinilor noastre și a tradițiilor noastre, precum și importanța respectului și a dragostei pentru părinți. De asemenea, explorează diferențele culturale și sociale dintre mediul rural și cel urban și subliniază faptul că valorile noastre personale și ale comunității noastre sunt mai importante decât bogăția și faima.

Publicată în anul 1881, povestirea a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate lucrări ale lui Ioan Slavici, fiind adaptată în diverse forme de artă, inclusiv în teatru, film și televiziune.

---

A fost ce-a fost, daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.
A fost odata un om, si omul acesta avea un copil.
Dintre sapte, acesta era al saptelea, adeca ursit la nastere ca sa fie om norocos … I-a pus numele Ion, fiindca se zice ca Ioni sint toti nataraii si toti oamenii cu noroc.
Iubea omul meu pe Ioanea precum iti iubesti lumina ochilor. Nici nu era chip sa nu-l iubeasca, deoarece era al saptelea intre sapte si cel mai maruntel, mai harabor si mai a prasnel intre toti.
Dar de tata calea-valea. El mai merge si mai vine; el mai sta si se mai duce; pentru el casa-i conac; muma-i valva casei; ea te scalda si hraneste, ea iti matura prin casa. Al mamei era Ioanea, puiul mamei, dragutul mamei, frumuselul si inteleptul mamei. Si apoi se zice ca nu e tocmai bine a fi toate intr-o faptura, coada capataii si copilul carma casei. Ioanea crestea dintr-o zi in alta, cu cat mai mare, cu atat mai hartagos, mai indaratnic si mai – adeca – de capul lui. Era, zau aci, cateodata, ba, pentru ca vorba intreaga sa fie zisa, era chiar de multe ori necaz la casa omului din vina copilului. Ioanea suferea pe fiecare zi cate o vorba aspra, iar dupa ce s-a vazut ca vorbele nu prind, mai rabda si cate o pedeapsa.
Hei! dar tot al saptelea era Ioanea. Cine da suferea, iar nu cine rabda. Cand tata batea pe Ioanea, mama il stergea de lacrami; iar cand mama il batea, purta grija ca tata sa nu-i prinda de veste. Rea povata in tinerete. Cand copilul sparge oala, iar mama sa se pune sa adune harburile, atunci – vai si amar! – nu-ti mai pierde vorba. Tocmai asa a fost. Ioanea se facuse cel mai neascultator copil; iar nesupunerea pe cel nesupus il pedepseste. Daca omul meu voia sa mai dea invataturi lui Ioanea si ii zicea: „Ioane, dragutule, vezi, asa sa faci, asa e bine, asa se prind boii la car, asa se pune cuiul la roata, asa se tine sacul si altele, tot invataturi folositoare”, Ioanea purta mintea pe la garduri si zicea: „Ba eu!”
Si apoi, tot din „ba eu” in „ba eu”, el ajunse baiat marisor, fara sa fi prins macar atata invatatura ca sa stie ca plugul are coarne, moara nu e piua si vaca nu e bou. Cu atata nu era s-o duca departe.
Intr-o zi, omul meu se gatea sa plece la targ. Toate erau gatite; numai un rasteu nu era inca pus in jug.
-Tata, zise Ioanea, ma duc si eu cu tine.
-Ba tu ramai frumos acasa, ca nu cumva sa te pierzi prin targ, raspunse tatal sau.
„Ma duc” … „Nu te iau…” „Ma duc…” „Nu te iau…”
Toata lumea stie cum sint copiii darji. Tocmai cand ii zici ca e ciuta, el se face foc ca s-o prinda de coarne.
Zi-i lui Ioanea sa ramaie, daca voiesti sa-l apuce dorul de duca.
N-avu dar incotro; omul meu puse pe Ioanea in car si pleca cu el la targ.
-Auzi tu – ii zise el – sa stai frumos langa mine.
-Da, stau, tata! raspunse Ioanea, supus acum intaia oara de cand se tinea minte.
Si cat a tinut drumul pana in marginea satului, Ioanea sta bat in fudnul carului. La marginea satului el isi intinse un picior … Dupa cale de vro doua puscaturi, intinse si pe celalalt. Dupa aceea isi ridica capul … sa priveasca imprejur. In sfarsit, se ridica, se razema pe laturea carului si ramase privind la roata. Nu putea nicidecum sa inteleaga, cum se invartea roata asa, fara nici o porunca, cum o spita da fuga dupa celelalte; si tot fugea, fara sa se miste din loc, da … fara sa poata scapa de sub nasul lui.

Intra in padure. Ioanea Mamei ridica nasul si ramane cu gura cascata. Copacii in dreapta si in stanga au fost apucat-o la fuga si fugeau mancand pamantul unul dupa altul. Nu mai era lucru curat! Ioanea Mamei, nici una, nici alta, sari din car si se simti cu picioarele pe pamant.
Iarasi ramase cu gura cascata. Acuma copacii s-au fost oprit si carul se misca, se ducea inainte tot mai departe.

-Auzi, taica! stai cu carul sa vad cum se invartesc roatele! striga el intr-un tarziu.
Acum, i se ridicara perii in varful capului. Din zece parti se auzi tot pe sine stirgand, iar tatal sau mergea inainte, fara sa tie strigatele in seama.
-Tata! striga el inca o data, si inca o data se auzi din zece parti strigand.

Ioanea se speria si, intelegand ca nu-i mai bine decat acasa, incepu sa fuga.
Se vedea numai colbul in urma lui…
Se ducea… se ducea spre casa, pana ce nu apuca o cale gresita.
Apoi vezi! nu e bine, de loc nu e bine cand cei mai nepatiti nu primesc povata celor mai intelepti. Rau a plecat Ioanea casa cand nu stie caile prin padure.
A fugit multa vreme, apoi a scazut-o mai incet, in sfarsit, a mers si tot a mers prin codru, si din codru prin poiana, si iarasi prin codru, si prin poiana iarasi, pana ce i s-a urat, i s-a facut groaza si a inceput a i se amara viata.
……………………………………………………………..
N-a mai mers apoi mult. Cale cam de-o fuga buna, tocmai in marginea padurii, era un sat. Ioanea Mamei sari de bucurie cand vazu satul, nici nu se opri pana ce nu ajunse in el. Incepu apoi sa colinde de la casa la casa. Si cat mai departe colinda, cu atat mai uimit se simtea. Nu putea nicidecum intelege cum de in sat gaseste toate casele, numai pe a lor nu. I s-a fost oprit mintea in loc. Incepe dar sa planga.
-Ce plangi, nepoate? il intreaba un om ce venea de la tarina inaintea unui car cu patru boi.
Ioanea Mamei ii spuse ce-i si cum, iar pe om il prinse mila de el.
-Cum te cheama pe tine? intreba omul bun.
-Ioanea, raspunse baiatul.
-Dar pe tatal tau cum il cheama?
-Tata ul cheama, raspunse Ioanea.
-Dar satului din care esti tu cum ii zice?
-Sat ii zice.
Adeca n-a stiut Ioanea raspunde, si pentru aceea omul bun nu stia ce sa-i faca. L-a prins sluguta la boi, deoarece tocmai nu avea pe nimenea care sa-i mane boii cand el tinea coarnele plugului.
Asa a ajuns Ioanea sluga la un om bun dintr-un sta de la marginea codrului. Dar mult folos nu era de el, pentru ca Ioanea n-a fost bun ascultator pe cand i se dau invataturile. Si multa ocara trebuia sa sufere cand nu stia sa faca nimic precum se cuvine.
Intr-o zi, stapanul lui Ioanea se pregateste de targ.
-Auzi tu, Ioane! zise el. Sa ungi carul, dar sa-l ungi bine, cum se cade, caci avem sa plecam la targ.
Ioanea zice „da”, ia pacura si incepe a se scarpina in cap. El nu stia cum se unge carul. Niciodata n-a ascultat cand i s-a spus si niciodata n-a privit cand putea sa vada. Acu nu stia unde sa inceapa. In sfarsit, din cele ce a vazut pana atunci, a fost castigat invatatura ca inceputul carului este la jug, adeca la protap. El se gandi fara ca aici are sa inceapa, daca voieste sa faca lucru bun si cum se cade. Nu s-a gandit bine! Dar in sfarsit dupa gandul sau a facut intocmai.
A uns jugul, a uns oistea, a uns si loitrile carului. Aici a sfarsit pacura, si nu-i mai ramanea decat sa mai ceara.
-Badica – zise el dupa ce a intrat in casa – sa-mi mai dai pacura!
-Unde pacatele mele iti mai trebuie pacura! grai stapanul sau suparat, ti-am dat ca sa poti unge carul in tei randuri.
Ioanea spuse ca n-a fost destula decat pentru un jug, oiste si loitre.
Cand stapanul auzi asemenea vorbe, el apuca pe Ioanea de urechi si mi ti-l duse afara si mi ti-l pureca omeneste, ca oricat ar trai sa nu mai uite ca la car nu se ung decat osiile si dricul.
Ioanea Mamei – de! ce sa faca?! – suferi si el, apoi ramase privind ca sa invete cum se unge carul.
Dupa ce carul fu uns, prinsera boii, stapanul se aseza inainte, iar Ioanea se puse nod in fundul carului, inabunsindu-se cateodata, bietul de el, de suspine.
-Acum sa taci! grai stapanul sau aspru. Sa nu-ti mai aud glasul.
Acesta fu cel din urma cuvant. Hais! cea! – plecara. Ioanea sedea in fundul carului tacut, incat ii era frica sa rasufle. In urma i s-a fost urat asa. Incepu dar sa priveasca iarasi la roata. Acum era insa mai intelept, nu se mai mira nici de roata, nici de copaci. Gasi insa un alt lucru, pe care nu-l intelegea. De cate iori a vazut roata invartindu-se, niciodata nu-si aducea aminte sa fi vazut si cuiul de la roata cazand. Acum se hurduca o data carul peste un bolovan si tic …. toc … cuiul sari din osie si cazu la pamant … Era frumos lucru, dar nu-l putea intelege. Ar fi dorit foarte sa intrebe pe stapanul sau: dar acesta i-a fost zis sa taca.
Peste catava vreme incepu leuca sa scapete. Ioanea acum parca intelegea pentru ce scapata leuca … Indata … tronc … cazu si leuca si ramase in urma carului.
Ioanea tresari si voi sa graiasca, dar vazu pe stapanul sau, si iarasi isi aduse aminte ca i s-a fost poruncit sa taca. El intelese insa un lucru: ca daca leuca a cazut de dragul cuiului, roata era sa iasa de dragul leucii. Si nici n-a inteles-o pe deplin pana ce – stuf! – cazu si roata in colb si ramase si ea in urma carului.
Carul mai inainte catava vreme pe trei roate, apoi – hodoronc! – se rasturna, incat osia se frnase in doua bucati.
Acum nu era bine!
-Iata-ne! striga Ioanea speriat. N-am zis ca o patim?
Ei bine! Sa u mai pierdem vorba! Necazul omului cu osia franta in mijlocul drumului … nici la Pasti, nici la Craciun! Apoi nu e gluma! Omul meu lua pe Ioanea si-l purica inca o data, apoi il trimise in stirea Domnului, ca sa nu-i mai faca necaz … N-a facut bine, caci tocmai el i-a fost poruncit sa taca … Dar nici Ioanea Mamei nu era in lipsa de pacat; daca s-ar fi deprins a se supune la porunci, acuma stia pana unde merge porunca. Prea supus era, indaratnic de supus. Nici asa nu e bine! Omul facu cum facu si-si ajuta cu bine, cu rau; Ioanea insa ramase iarasi pe jos, asa, pe drum, nici incoace, nici incolo.
Ca vai si amar de el! nu stia ce sa faca. Apuca o cale pe care nu o cunostea, crezand ca va ajunge cu ea tocmai acasa. Si iarasi a mers si a trecut codru si poiana, multa vreme a mers si tot s-a dus, pana ce abia il mai purtau picioarele.
Asta data gasi un sat intr-o poiana frumoasa, oara langa sat intalni un om care pastea o turma de oi.
-Buna ziua, badica.
-Sa cresti mare, nepoate!
Din vorba in vorba, mai una, mai alta … scrut si bine, Ioanea spuse omului de la inceput pana la sfarsit cum a fost si cate a patit, iara omul se bucura de el, fiindca tocmai avea trebuinta de un ciobanel care sa-i mai poarte turma de oi la iarba, s-o duca la adapost si sa se ingrijeasca de ea, ca sa nu se amestece cu alte turme, deoarece minunat fel de oi erau, si nicidecum n-ar fi voit ca sa strice soiul. Asa oi se zice ca nu mai erau decat la un imparat vestit, de la care omul nostru a fost capatat un miel de prasila. Erau adeca oi … putem sti cum au fost cand erau din samanta imparateasca.
Destul ca si Ioanea s-a bucurat fiindca se vedea iarasi la noroc bun. Facura dar intelegere, si Ioanea Mamei ramase ciobanel.
-Apoi sa pasti oile cat e ziua de lunga, sa le adapi in vale, iar cand vezi ca se intuneca sa le mani la stana. Daca vei vedea ca e frig, tu fa foc la gura stanei si te incalzestel iara pentru ca oilor sa nu le fie frig, tu le baga si pe ele in stana.
Asa grai omul; iar Ioanea zise ca intocmai are sa faca.
Cat a fost ziua de lunga, Ioanea umbla in urma oilor; cand i se facu sete, se duse cu ele la adapare, iara cand incepu a se intuneca, le mana la stana.
Minunat lucru mai era stana asta! Ioanea n-a mai fost vazut stana. Era giur impregiur ingradit cu nuiele; gardul era acoperit cu o streasina de trestie, pentru ca sa nu-l strice ploaia, iara la un loc a fost ramas o gaura, asupra careia sta pe niste stalpi un acoperis de trestie.
-Asta o sa fie gura stanei! grai Ioaneai, imbucurat de intelepciunea sa.
Simtind dara ca e frig, se puse si facu foc tocmai in gaura, subt acoperamantul de trestie. Era bun lucru focul, si Ioanea se incalzea. Isi aduse apoi aminte ca stapanul sau a poruncit ca, pentru ca nici oilor sa nu le fie frig, sa le bage si pe ele in stana. Nu intelegea cum sa le fie lor mai cald in stana decat afara; facu insa precum i s-a fost zis. Apuca dara berbecul cel mai frumos, care purta balanga cea mare, si il vari prin gaura in stana. Dar lucru pocit! In gaura ardea focul, berbecele se parjoli, incat nu mai ramase lana pe el.
-Aha! acum inteleg! striga Ioanea imbucurat si mai mult decat odinioara. Adeca oile trec prin foc, pentru ca sa nu le fie frig.
Si simtindu-se ca face bine, el vara una dupa alta toate oile in stana.
Odata vazu ca s-a aprins gardul si streasina si acoperisul de la gura stanei, s-au aprins ardeau incat era minune mare. Ioanea Mamei ramase uimit. Asa lucru n-a mai vazut, si foarte bine ii parea ca oilor n-are sa le mai fie frig in mijlocul focului. Privea dar multumit la treaba ce a facut. Ar fi dorit numai sa vie stapanul sau, pentru ca sa-i poata zice: „Vezi ca ma pricep si eu la pastorit!” Tocmai asa a si fost. Stapanul sau sedea acasa la amsa si manca niste pane cu ceapa, fiindca era tocmai zi de post. Odata priveste afara si vede foc mare sus pe deal. Priveste mai inadins si vede ca este in preajma stanei sale. Nu-i miroase a bine. Iese afara cu bucata in gura … pleaca … merge … da mai iute … incepe sa fuga … in sus pe deal … tot mai sus … in sfarsit, soseste fara suflare.
Hai! hai! sa vezi acum lucru! … Stana data parjol, oi din viata imparateasca fripte si coapte una ca si cealalta, incat parca sint pepeni copti … Apoi e mult, prea mult e…
Asa e, zau, aici! Omul meu cel bun, necajit si amarat si manios cum era, apuca pe pastorul iscusit si ti-l batu-batu, incat poate il si ucidea daca Ioanea nu avea norocul sa scape din manile lui.
Iara dupa ce a scapat, Ioanea si-a luat picioarele in carca si mi ti-a tulit-o la sanatoasa, incat nici n-a privit inapoi pana ce nu s-a vazut in codru.
Ei! apoi ce sa-i faci?! Asa o pate omul fara de capat. Daca s-ar fi purtat bine, acum ar sta acasa si ar manca colac cu lapte.
A mers Ioanea si a umblat mult timp prin codru – si in dreapta, si in stanga, si inainte, si inapoi, si crucis, si curmezis – tot a umblat bietul de el, ca sa dea de vro cale care-l va duce acasa … Flamand era si ii era sete, incat sorbea roua de pe frunze si manca gogosii si ghinda ce gasea pe pamant … Apoi era obosit si amarat, si ingrozit … si vai si amar de omul care a pierdut calea prin codru … Da! incat iti vine sa plangi cand te gandesti la el … Dar de cale tot n-a putut da.
Asa s-a facut noapte, si noaptea l-a prins in codrul fioros. I se ridicau perii in varful capului si se ingrozea de-i furnica prin vine cand auzea lupii si ursii si fel de fel de fiare salbatice urland si misunand in apropierea lui. Acum nu mai era chip sa scape.
Indata vazu un copac gros, si in copac o gaura destul de mare pentur ca sa incapa prin ea. Merse la copac si vazu ca e scorburos. Acum era bine. Se ascunse aici, ca sa nu cumva sa-i deie fiarele de urma si sa-l manance.
Si foarte bine ii parea cand se vazu pus bine in asa chip, incat nici nu mai era mahnit … Era insa cam flamand. Dar cand scapa omul de la primejdii mari, nu se mai gandeste la nevoile mici.
A dormit Ioanea de obosit ce era, si tocmai se visa ca este acasa si mananca niste pasat cu lapte dulce, cand deodata … puf! … dur! … tronc! … au de o impuscatura si se trezeste speriat.
Ce era? Cativa pasi de la el s-au fost adunat vro doisprezece talhari din cei mari, adeca talhari de codru si groaznici, cu capitanul lor, au fost facut foc, frigeau un bou si tocmai desfundasera o bute cu vin bun … erau adea sa faca ospetie.
Cand vazu Ioanea Mamei boul in frigare, incepu sa i se faca pofta de mancare. Era, Doamne, flamand incat ii venea sa se faca cariu si sa inceapa a roade in copac. Luhul de el, nepatit precum era, nu stia ce grozav fel de oameni sint talharii; iesi din scorbura si se duse la ei.
Nu facea bine! Cu talharii nu e de glumit!
Ioanea spuse ca ar manca si el ceva. Talharii se inholbara cu totii la el, apoi scoasera cutitele si sabiile si inceputa a le ascuti ca pana ce zici una … doua, sa-l taie bucati si sa-l ucida … Asa sint talharii. Mult nu se sfatuiesc.
-Stati, mai! grai unul dintre dansii. D-apoi daca baiatul asta ne poate fi de folos!
-Ce folos? intreba altul.
-Poate el este al septelea la parinti si atunci ne gaseste iarba fiarelor, zise tot cel de mai nainte.
-Aasa-i! asa-i! striga cu totii.
iNtrebara dar pe Ioanea, si Ioanea le spuse, iara ei afara din seaman se bucurara cand intelesera ca Ioanea intr-adevar e al saptelea intre sapte.Era anume ca talharii au fost prins de veste, ca imparatul a capatat o grozavie de bani tot in aur de la un negutator care i-a fost dator de multa vreme, si ar fi dorit foarte oamenii rai sa fure aceasta comoara. Imparatul a fost pus-o insa intr-o visterie cu septe usi ferecate, fiind pe fiecare usa cate sapte lacate imparatesti facute cu multa iscusinta, pentur ca nimeni sa nu poata itnra. Era adeca treaba imparateasca si chibzuita cu multa socoteala! S-au dus dar talharii la o vrajitoare ca sa le dea invatatura si farmec puternic spre a putea trece peste lacatele imparatesti si prin usile ferecate. Si vrajitoarele le-a fost spus ca acele lacate numai cu iarba fiarelor se pot deschide, o iarba pe care numai al saptelea intre sapte, fiind inca copil nevinovat, o poate gasi stralucind pe campul intins in zorile de zi printre celelalte ierburi. Cine are iarba asta isi taie degetul si o pune in taietura lasand-o pana la tamaduire, ca sa ramaie in deget. Apoi pe roice fier ar pune acest deget, fierul, fie lacat, fie zavor, lant si orice tarie, se supune si se desface.
Pentur talhari asemenea iarba nu e numai iac-asa … ceva ca sa fie. E lucru mare si de mare pret. Ei ospatara deci pe Ioanea si ii facura pat moale, ca sa poata dormi bine. Ii spusera insa ca-l vor ucide daca nu le va gasi iarba fiarelor. Bietul de Ioanea toata noaptea se visa cautand firul de iarba.
In crepetul zorilor talharii trezira pe Ioanea si il trimisera la cautat de fir de iarba.
Ioanea se puse in patru picioare, si cum privi indelungul poienii peste firele de ierburi, indata vazu pe una stralucind. Asta era, care era. Tocmai iarba fiarelor. Era intre talhari unul chior de un ochi. Acesta a fost inchis in temitele imparatesti si a fugit cu fiare cu tot. Latul i-a fost pilit in urma, dar cartusile erau de un fier anume imparatesc, pe care foc nu-l topeste, si pila nu-l zgaraie. Ioanea puse firul pe catusa … si tinc! … catusa cazu deschisa la pamant.
-Aha! noroc sa ai, nepoate, ca ma scapasi de o greutate! grai talharul, si era foarte imbucurat cand ii venea sa graiasca aceste cuvinte.
Cand insa capitanul lua firul de iarba de la Ioanea, pentru ca sa deschida si cealalta catusa, in zadar se trudi, caci firul nu i se mai supuse. Vrajitoarea nu le-a spus ca firul numai aceluia se supune caruia ursitele i-au facut parte sa-l gaseasca.
Si au vazut talharii ca nu e folos de iarba fiarelor, si dupa ce au vazut, grozav s-au maniat, iara dupa ce s-au maniat, au ridicat cutitele si sabiile ca sa ucida pe Ioanea.
-Stati! striga chiorul. Ati zis ca nu-l ucidem daca ne va gasi iarba. A gasit-o. Ca oameni de vorba, sa nu-l ucidem!
Nici nu l-au cis, deoarece talharii sint oameni de vorba; bine, rau, precum au zis, ei fac. Fiind, insa, ca se temeau ca Ioanea ii va spune oamenilor, au gasit alta cale spre a scapa de el. Ce si cum au facut? Au luat pe Ioanea si l-au pus in butoiul desfundat, apoi au infundat butoiul, au batut cercurile de fier pe el si s-au dus. Rau, foarte rau a fost sa faca astfel!
Asa a ajuns Ioanea de la bine la rau si de la rau tot mai rau, pana ce-l vedem infundat intr-un butoi de vin … Ce sa mai zic de el? … Ei bine! … infundat intr-un butoi … aici se sfarseste … Ioanea incepu sa planga, sa se vaite si sa tot strige, pana ce il auzira lupii flamanzi si grabira crezand ca il vor putea manca…
Hei! Dar sa se linga pe bot! Ioanea era ascuns in butoi. Indata ce simti ca lupii sint aproape, el puse ochiul la gaura butoiului si privi afara, apoi ramase tacut.
Lupii au fost dat de ramasitele boului si se bateau halaosi asupra ciolanelor. Unul dintre ei, care era mai mare si mai manios, apuca un ciolan si se puse cu el tocmai langa butoiul in care era Ioanea … Ioanea nici nu cuteza sa rasufle. Indata vede ca coada flocoasa a lupului intra pe gaura in butoi. Ioanea se sparie.
Coada intra mai adanc … Ioanea se ingrozeste. In sfarsit, lupul se hirgeste o data, da indarat, coada intra de tot, incat atinge nasul lui Ioanea. Acum nu e bine!
Ioanea tresare inspaimantat, in spaima sa apuca cu amandoua mainile coada lupului si tine de ea cu toata puterea … lupul se sperie si el o incaiera la fuga, tragand butoiul dupa sine … Si apoi sa vezi lucru minuant! Hodoronc …t ronc … da de copaci … da de deal … da la vale … luul fuge … butoiul dupa el … Ioanea tine de coada si merge, incat e minune sa-i vezi … Odata hodornc … tronc … butoiul se izbeste de un perete si se sfarma doaga … doaga … lupul fuge mai departe, iara Ioanea se trezeste acasa, tiind cu amandoua manile de coada lupului, care s-a fost rupt din radacina. Asa a patit-o Ioanea Mamei.
Cine-o stie mai departe, mai departe sa o spuna.

Rezumat extins la povestea Ioanea mamei de Ioan Slavici

„Ioanea mamei” este o povestire scurtă scrisă de Ioan Slavici și publicată pentru prima dată în 1893 în volumul „Povestiri populare”. Povestea îl are în centrul acțiunii pe Ioanea, un tânăr sărac și harnic care își ajută mama la munca de la fermă și încearcă să se descurce cu puținele resurse pe care le are.

Ioanea începe să caute o soluție pentru a-și ajuta mama să își plătească datoriile la fermierul care le-a închiriat pământul. El se gândește să meargă la oraș și să își vândă vaca, dar mama lui nu este de acord pentru că vaca le dădea lapte și brânză, singura hrană pe care o aveau.

În cele din urmă, Ioanea își dă seama că singura soluție este să lucreze din greu și să își vândă forța de muncă. El se angajează la un măcelar și lucrează zi și noapte pentru a-și plăti datoriile. În cele din urmă, el reușește să își salveze pământul și să își ajute mama să aibă o viață mai bună.

Povestea subliniază importanța muncii și a sacrificiilor personale pentru a-ți ajuta familia și comunitatea. De asemenea, evidențiază calitățile morale precum hărnicia, respectul și iubirea față de familie și semnificativă este figura eroică a tânărului Ioanea.

„Ioanea mamei” a fost inclusă în multe manuale școlare și colecții de literatură pentru copii. Aceasta a fost adaptată în diverse forme de artă, inclusiv în teatru, film și televiziune, și a devenit o poveste iubită de cititori din întreaga lume.