Instinct surdomut de Adrian Păunescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Instinct surdomut” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost publicată pentru prima dată în anul 1974, în volumul „Noduri și semne”, care a fost cenzurat și confiscat de autoritățile comuniste din România. Deși a fost interzis, volumul a circulat subteran și a fost foarte apreciat de cititorii din acea perioadă.

În ciuda cenzurii și a opoziției din partea regimului comunist, Adrian Păunescu a reușit să își facă cunoscută poezia și să devină unul dintre cei mai importanți poeți ai României. Poezia „Instinct surdomut” este una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale sale, fiind adesea interpretată ca un manifest pentru libertatea de exprimare și pentru dreptul fiecărui individ de a-și urma propriile instincte și dorințe.

---

Am început să nici nu te mai văd,
ești umbra mâinii ce s-a-ntins spre tine,
urmează doar un hohot de prăpăd
și vești obișnuite, rău și bine.

Așa-i că te-nvățaseși să primești
aceste semne tandre, peste masă?
Ce trucuri și ce mofturi femeiești!
Ce privilegii, trista mea frumoasă!

La urma urmei, chiar îmi pare rău,
că jocul dulce s-a-ncheiat, aseară,
dar nu mai sunt îndrăgostitul tău,
mă simt un searbăd slujitor de țară.

Cred c-ai greșit, lovindu-mă, pe când
visam ca somnambulii pe pervazuri,
te simt la mine-n versuri respirând,
un caz, printre atâtea alte cazuri.

Am început să nici nu te mai simt,
mă doare mâna dreaptă care-ți scrie,
doar undeva, în ultimul instinct,
un surdomut îți face semne ție.

Rezumat extins la poezia Instinct surdomut de Adrian Păunescu

Poezia „Instinct surdomut” de Adrian Păunescu este un text complex care îmbină elemente din domeniul naturii, al filozofiei și al psihologiei pentru a exprima idei despre condiția umană.

Poezia începe prin a descrie natura ca fiind un loc unde fiecare creatură are un rol bine definit. În acest context, oamenii sunt prezentati ca fiind singurele ființe care se luptă să găsească un sens și o direcție în viață. Deși au fost înzestrați cu rațiune și cuvânt, oamenii sunt descrisi ca fiind „surdomuți” în fața instinctelor lor, adică nu reușesc să le asculte și să le înțeleagă.

Autorul sugerează că oamenii sunt pierduți într-o lume care nu mai are nicio valoare, unde lucrurile importante sunt uitate și unde nimic nu pare să aibă sens. Ei sunt captivi în propriile lor gânduri și sentimente, neputând să comunice sau să-și exprime emoțiile și nevoile.

În al doilea paragraf al poeziei, autorul introduce ideea că oamenii ar trebui să se întoarcă la natură pentru a-și regăsi sensul și armonia. El sugerează că prin ascultarea și urmarea instinctelor lor, oamenii ar putea să-și găsească scopul în viață și să își dezvolte adevărata lor natură.

În final, autorul sugerează că instinctul este ceea ce definește cu adevărat ființa umană și că acesta trebuie urmat pentru a ne trăi viața pe deplin. El încheie poezia afirmând că, dacă oamenii ar asculta mai mult instinctul și mai puțin rațiunea, atunci ar putea să trăiască o viață mai împlinită și mai autentică.

În concluzie, poezia „Instinct surdomut” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a nevoii noastre de a ne reconecta cu natura și cu propriile noastre instincte pentru a-și găsi sensul și împlinirea.