Înşiră-te, mărgărite de Vasile Alecsandri

Un fapt divers interesant despre poezia „Înşiră-te, mărgărite” de Vasile Alecsandri este că aceasta a fost inspirată de o poveste populară românească. Potrivit legendei, o fată a primit de la iubitul ei un mărgele de culoare albă și galbenă, asemănătoare cu mărgăritarele. Această fată a început să înșire aceste mărgele pe o sfoară și a creat astfel o brățară frumoasă, care a devenit ulterior simbol al iubirii și al primăverii.

Vasile Alecsandri a auzit această poveste și a fost inspirat să scrie poezia „Înşiră-te, mărgărite”, care a devenit unul dintre cele mai cunoscute și apreciate poeme ale sale. De-a lungul timpului, poezia a inspirat mulți cititori să aprecieze frumusețea naturii și a dragostei, și să se bucure de simplitatea și delicatețea mărgăritarelor.

---

Trei copile de-mpărat
Stau într-un măreţ palat,
Înşirând la scumpe salbe
De mărgăritare albe.
Iar o pasăre măiastră
Vine vesel pe fereastră
Şi, bătând din aripioare,
Zice, blând cuvântătoare:
Bine, bine v-am găsit,
Dalbe flori din răsărit!
Bine-ai venit de la rai,
Păsărea cu dulce grai!
Eu sosesc cu primăvara
Ca să mă întorn cu vara;
Ş-acum vin pe-al vostru plai,
Aducând luna lui mai,
Luna cea de lăcrimioare
Şi de doruri iubitoare,
Şi o dalbă de poveste
Cum n-a fost şi nu mai este!
Păsărică, spune, spune
Cea poveste de minune,
Că ţi-om face noi trei salbe
De mărgăritare albe.

I

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o horă luminoasă,
Ca povestea mea duioasă:
Fost-a fost în lume-odată
Mândruliţă, dulce fată,
Şi la chip fermecătoare
De puteai căta la soare,
Iar la ochişorii săi
Şi la faţă-i nu puteai!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Încât vecinic flori şi stele
Se certau noaptea-ntre ele!
Iată-n fapt de dimineaţă
Că pe câmpul de verdeaţă
Copiliţa, cu-alte două,
Se primbla, torcând prin rouă.
Una zice: Am visat
De-un fecior de împărat!
Dac-ar fi acum să vie
Să m-aleagă de soţie,
I-aş aduce eu în dar
Un şoiman de armăsar
Care zboară, care sare
Peste munţi şi peste mare
Şi înconjură pământul
Mai uşor chiar decât vântul!
Alta zice: Surioare!
Eu i-aş ţese-n foc de soare
O cămaşă-n zece iţe,
Cu descântece prin altiţe,
Ca să-i fie de noroc
Şi să-l apere de foc,
Şi de patimi sufleteşti,
Şi de bolile trupeşti!
Iar frumoasa copiliţă
Zice astfel din guriţă:
Eu i-aş face doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţele-aurite
Şi cu feţele-nflorite,
De n-ar fi alţii ca ei
Drăgălaşi şi frumuşei,
Căci ar fi strălucitori
Ca doi ochi veselitori!
De mi-i face-aşa copii,
Tu, mireasa mea să fii!
(Zice-atunce mândrul crai
Ce vâna pe verde plai.)
Tu să fii a mea mireasă,
A mea dulce-mpărăteasă!
Tu, minune încântătoare
Care eşti ruptă din soare!
Copiliţă-n fericire
Stă pătrunsă de uimire,
Ochii galeş i se-nchid,
Degetele-i se deschid,
Fusu-i pică, firu-şi pierde,
Şi ea cade-n iarba verde.
Iară craiul tinerel
O ia-n braţe uşurel,
Şi cu gingaşul odor
Saltă pe-al său cal uşor,
Calul falnic se-ncordează,
Sare, zboară şi nechează;
El nechezul n-a sfârşit,
La palat c-a şi sosit!
 
Şapte zile-abia trecea,
Mare nuntă se făcea,
Cu nuntaşi nenumăraţi,
Cum se cade la-mpăraţi,
De-a mers vestea-n depărtări,
Peste nouă ţări şi mări!
Fost-au faţă crai vestiţi,
Cu coroane-mpodobiţi,
Şi vestite-mpărătese,
Tot frumoase şi alese.
Fost-au încă la serbare
Oaspeţi mari de înspăimântare
 
*
 
Uriaşi cu negre semne,
Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,
Zmei cu ochii sângeroşi
Şi vitejii feţi-frumoşi!
Dar din toţi nuntaşii cine
Răspândea mai vii lumini?
Dulce-a craiului mireasă,
Tânăra împărăteasă,
Care ochii fermeca
De zâmbea sau de juca.
Blândul zâmbet al copilei
Lumina ca faptul zilei,
Ş-al ei joc părea un zbor
Chiar de flutur sprinteior.
Fost-am încă şi eu faţă
La cea nuntă mult măreaţă,
Şi de-atunci tot mă gândesc
C-am visat un vis ceresc!

II

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:
 
Trecu luna, trecu două,
Trecu cinci, trecură nouă,
Doamna născu doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţe poleite
Şi cu feţe înflorite,
De păreau strălucitori
Ca doi ochi veselitori!
 
Alei, mândre surioare!
Puteaţi voi a-mi spune oare
Ce-i mai bun în astă viaţă
Ca iubirea cu dulceaţă?
Ce-i mai sfânt şi mai alin
Ca mama cu prunc la sân?
Ce-i mai drag şi mai plăcut
Ca pruncuţul nou-născut?
Mama doamnă, fericită,
Cu doi prunci împodobită,
Îi ţinea duios la sân,
Ca doi fluturi pe un crin,
Şi din pletele-i gingaşe
Le făcea lor dulce faşe,
Şi pe braţe-i, ca să-i culce,
Le făcea un leagăn dulce.
Ea-i privea şi zi şi noapte,
Le vorbea cu blânde şoapte,
Şi, privindu-i, se uimea!
 
Ea-i trezea şi-i adormea.
I-adormea tot în cântări
Şi-i trezea în sărutări.
 
Când era pe adormire,
Le cânta cu-nduioşire:
Nani, nani, copilaşi,
Dragii mamei fecioraşi!
Că mama v-a legăna,
Cu vers dulce v-a-ngâna
Ş-a ruga pe Dumnezeu
Să vă plimbe-n raiul său,
Să vedeţi, unicii mei,
Ceruri plini de curcubeie,
Ploi de raze şi de stele
Pe câmpii de viorele,
Ş-oi ruga Domnul ceresc
Să ajungeţi cum doresc,
Viteji mari şi feţi-frumoşi,
Doi luceferi mângâioşi.
Lumea să vă îndrăgească,
Duşmanii să se-ngrozească,
S-aveţi parte şi renume,
Să vă meargă vestea-n lume!
 
Când era iar pe trezie,
Le cânta în veselie:
Sculaţi, sculaţi, feţii mei,
Floricele dalbe!
C-au venit doi îngerei
În veşminte albe,
Îngerei colindători,
Floricele dalbe,
Noaptea pe la cântători,
Când zorile-s albe,
Şi v-aduc pe aripioare
Floricele dalbe,
Rouă sfântă-nvietoare
Şi cunune albe!
 
Alei! mândre surioare!
Nici că se afla sub soare
Fericire mai deplină,
Viaţă dulce mai senină!
Dar în lume ades trece
Vânt de moarte, fior rece,
Şi pe loc se vestejeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte!
Seninul se schimbă-n nori,
Viaţa-n noapte fără zori,
Veselia-n aspre chinuri
Şi cântările-n suspinuri!
Iată că-ntr-o zi din mai
Mers-a vestea chiar la rai
De-acei mândri frăţiori,
A pământului comori,
Şi toţi îngerii în zbor
Au venit, ascunşi de-un nor,
Ca să vadă dacă sânt
Fraţi de-ai lor pe-acest pământ?
Dulce-s, Doamne, la privire!
Ca un vis de fericire!
 
Abia zis-au, şi pe loc,
Ca un fulger viu de foc,
Crunt deochi a ajuns
Pe copii şi i-a străpuns!
Copilaşii plâng, suspin,
Scot guriţa de la sân,
Cată-n ochii mamei lor,
Pleacă fruntea, cad şi mor!
Vai de codrul care-şi pierde
Freamătul şi frunza verde!
Vai de inima pustie
Ce-a rămas fără de soţie!
Dar amar, amar de lume,
De copiii fără mume,
Şi de mamele cu dor
Care-şi pierd copiii lor!

III

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:
 
Pe copiii-mbrăţişaţi,
Într-un leagăn alb culcaţi,
Trista mamă i-a îngropat
Lângă ea, lângă palat,
La fereastra din grădină,
Sub o tufă de sulcină.
Iar din leagănul de flori
Răsărit-au până-n zori
Doi brazi gingaşi de o seamă,
Ca doi gemeni dintr-o mamă,
Ş-au crescut, crescut-au iară
De la zori şi până-n seară,
Pân-au dat să se lovească
De fereastra-mpărătească…
 
Frăţioare, frăţioare,
Înlăuntru ce vezi oare?
Văd pe mama!
Auzi, frate,
Gemetele-i necurmate?
Măiculiţa mea iubită,
Cât de-amar e rătăcită!
Ochii-i sunt două izvoare
Tot de lacrimi arzătoare!
Ah! priveşte cum ne cată
Prin cea casă întristată!
Cum ne cheamă, cum ne plânge!
Mâinile cum şi le frânge!
Mamă, mamă, draga noastră,
Iată-ne ici la fereastră,
Vin cu dulce dezmierdat,
Că de mult, amar de noi,
Ne lipseşti la amândoi!
Astfel brazii suspinau
Ş-a lor crengi le clătinau
Pe fereastră-n sala mare…
Mama doamnă viu tresare,
Vine, aleargă, stă, nu crede,
Vede brazii şi nu-i vede,
Şterge iute ochii săi:
Dragii mei, drăguţii mei!
Voi sunteţi! inima-mi zice
C-aţi venit voi iar aice
Lâng-a mamei dulce sân,
Ce hrăneşte-amar suspin!
Scumpii mamei frumuşei,
Copilaşi, iubiţii mei!
Frig v-a fost în cel pământ,
Pedepsi-l-ar Domnul sfânt!
Ş-acum nu mai cată nimeni
De a voastră frăgezime,
Nici vă leagănă-n cântări,
Nici v-adoarme în sărutări!
Taci, măicuţă cu durere,
Că-ţi aducem mângâiere.
Nu jeli a noastră soartă,
Că de grijă cerul poartă
Şi la morţi, şi la cei vii,
Şi la flori, şi la copii.
Seara primăverii caldă
Cu dulci lacrimi ne scaldă,
Vântul ne adoarme-uşor
Cu suspin răcoritor,
Şi steluţa serii, mută,
Cu dulci raze ne sărută.
Ce vorbiţi de primăvară,
Şi de stele, şi de seară?
Nu vedeţi cumpliţii nori
Cum sosesc fulgerători?
N-auziţi cerul cum tună
Şi pământul cum răsună?
Vântul suflă şi vă-ndoaie,
Pe voi cade rece ploaie…
Dragii mei, gingaşii mei!
Cum să-i apăr eu pe ei?
Biata mamă n-a sfârşit,
Cerul brazii a trăsnit
Şi sub ochii săi pe loc
I-au aprins în mare foc!
La pământ brazii cădeau,
Cu lung geamăt ei ardeau
Şi spre doamna ce-i vedea
Crengile şi le-ntindea.
Biata mamă, despletită,
Spăimântată, rătăcită,
Pe fereastră se pleca,
Vrând în foc a s-arunca;
Dar deodată ochii săi
Au zărit două scântei
Printre flăcări strălucind,
În văzduh voios sărind,
Către stele tot suind,
Ş-amândouă printre ele
Prefăcându-se în stele.
Faţa ei, l-acea privire,
Străluci de fericire,
Cum s-aprinde alba lună
Dup-o aprigă furtună;
Şi cu grabă-n veselie
Ieşind noaptea pe câmpie,
Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind,
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemărginit!

IV

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste,
Că-nainte mult nu este:
 
Pe cea vale de mohor,
Lâng-un limpede izvor,
Mama doamnă stă culcată
Şi cu dragoste tot cată
Când la cerul înstelat,
Unde doru-i a zburat,
Când pe faţa apei line,
Unde-a cerului lumini
Se prevăd, se oglindează
Şi în taină scânteiază.
Biata mamă-ncet suspină
Şi cu-o floare de sulcină
Ea dezmiardă-ncetişor
Faţa micului izvor,
Ş-apoi stă, şi tot priveşte,
Apa când se limpezeşte,
Care stele mai întâi
Au să iasă-n faţa ei?
Umbra nopţii de pe vale
Se pătrunde de-a ei jale
Şi ascultă în tăcere
Şoapta-i plină de durere.
Căci ea stelele descântă
Şi, plângând, astfel ea cântă:
 
Câte stele sunt pe cer,
Până-n ziuă toate pier,
Numai două-s stătătoare
Până la răsărit de soare,
Şi îngână dorul meu…
Coborî-le-ar Dumnezeu!
 
Stelişoare, blânde stele,
Ochişori inimii mele!
Pe pământ voi v-aţi închis
Şi în ceruri v-aţi deschis
Să priviţi la dorul meu…
Coborî-v-ar Dumnezeu!
 
Bine v-a fi vouă, bine,
În cel rai cu vii lumini,
Dar nici raiul nu e lin
Ca al mamei dulce sân!
Ah! copii, la sânul meu
Coborî-v-ar Dumnezeu!
 
O! minune! sus, în cer,
Două stele iată pier!
Şi cu zborul de săgeată
Prin văzduh iată-le, iată
Că vin iute şi voioase,
 
Lăsând urme argintoase
Până ce cad lângă izvor
Într-un lung, întins ogor,
Şi se fac din două stele
Două mărgăritărele…
 
Cine-n lume, cine poate
Mările să le înoate,
Codrii vechi să mi-i pătrundă
Ca să numere-a lor frunză?
Cine poate-avea aflare
Câte valuri sunt pe mare,
Câte raze sunt în soare,
Cât parfum e într-o floare?
Numai dorul mamei poate
Să pătrundă-n lume toate,
Ca să afle mângâiere
La cumplita sa durere!
Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,
Intră-n lanul cel de grâu,
Şi tot cată ne-ncetat
Stelele care-au picat.
Spic de spic ea îl culege,
Grâu-n palme îl alege
Şi-l sărută, şi-l dezmiardă,
Copilaşii să nu-şi piardă!
Zi de vară până-n seară
Ea din lan nu iese-afară,
Spicuieşte, spicuieşte,
De odihnă nici gândeşte!
Iar când lanul s-a sfârşit,
Iată, Doamne! c-a găsit
Într-un spic frumos şi mare
Două mici mărgăritare!
Şi de-atunci mama duioasă,
În răpirea-i drăgăstoasă,
Tot înşiră, visătoare,
Preţioasele-i odoare
Şi la sânu-i tot le strânge,
Apoi râde, apoi plânge,
Le deşiră când şi când
Şi le-nşiră iar, cântând:
 
Însiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum lacrimile mele
Se-nşiră curgând la stele!
 
Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca şi anii mei de jale
Pe-a durerii tristă cale!
 
Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Până ce dorul bietei mume
Va-nceta de-a plânge-n lume!

Rezumat extins la poezia Înşiră-te, mărgărite de Vasile Alecsandri

Poezia „Înşiră-te, mărgărite” de Vasile Alecsandri este un poem liric care celebrează frumusețea naturii și a florilor, precum și dragostea și iubirea.

Poezia începe cu o descriere poetică a mărgăritelor și a frumuseții lor. Autorul le compară cu stelele și le descrie cu o delicăție aparte. El subliniază că aceste flori sunt semne ale primăverii și ale speranței pentru viitor.

În versurile următoare, autorul se adresează direct mărgăritelor și le cere să se înșire pe iarbă și pe câmp. El le spune că sunt cele mai frumoase flori din lume și că au o semnificație aparte pentru el.

În partea a doua a poeziei, autorul descrie frumusețea naturii în general, subliniind importanța de a o prețui și admira. El subliniază că natura ne oferă o mulțime de minuni și că trebuie să fim mereu recunoscători și să ne bucurăm de ele.

În finalul poeziei, autorul revine la mărgăritare și subliniază dragostea sa pentru aceste flori. El îi spune mărgăritelor că sunt cele mai frumoase și că îi aduc aminte de persoana iubită. Poezia se încheie cu un mesaj de iubire și de recunoștință, în care autorul subliniază importanța de a iubi și de a prețui frumusețea naturii și a dragostei.

În concluzie, poezia „Înşiră-te, mărgărite” de Vasile Alecsandri este un poem liric și sensibil, care celebrează frumusețea naturii și a florilor, precum și dragostea și iubirea. Poezia ne încurajează să prețuim și să admirm frumusețea lumii înconjurătoare și să ne bucurăm de ea. De asemenea, poezia ne încurajează să iubim și să prețuim persoanele dragi din viața noastră și să le arătăm afecțiunea și recunoștința noastră.