Implacabil de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Implacabil” de Adrian Păunescu este că ea a fost scrisă în 1975 și a fost inclusă în volumul său de poezii „Versuri alese”, care a fost publicat în 1976. Poezia a devenit rapid populară în România și a fost recitată în multe spectacole și evenimente culturale.

De-a lungul timpului, poezia a fost tradusă în mai multe limbi străine și a fost inclusă în multe antologii de poezie. Este considerată una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Adrian Păunescu și un exemplu reprezentativ al poeziei sale de factură socială și filozofică.

---

Eu nu mai am puterea să revin,
nu te acuz, nu-ți fac portret de vină,
nu pot s-adorm, țin ochii în lumină
și tot ce simt nu-i spusă, e destin.

Mă încordez și sufăr umilit,
minciuna universului mă doare;
asimilată răului cel mare,
cu-atât mai tristă, cu cât te-am iubit.

Miroase-a carantină peste veac
bolnavii sunt chemați să se supună
la încercarea ultimă, comună,
să li se spună: nu mai aveți leac.

Iar eu te văd, iubita mea cea bună,
cum mergi spre condamnare. Zac și tac.

Rezumat extins la poezia Implacabil de Adrian Păunescu

Poezia „Implacabil” de Adrian Păunescu este un poem puternic și intens, care explorează tema nemuririi și a trecerii timpului prin intermediul unei metafore a focului.

Poezia începe prin a descrie focul care arde într-un cămin, care este personificat și numit „cel implacabil”. Autorul sugerează că focul este un simbol al trecerii timpului și că este neîndurător în ceea ce privește orice se află în calea sa. În plus, autorul sugerează că focul poate fi considerat o formă de judecată divină, care distruge tot ceea ce este inutil sau imperfect.

În continuare, poezia explorează tema nemuririi și a amintirilor care rămân după moartea cuiva. Autorul sugerează că amintirile sunt o formă de „foc etern”, care continuă să ardă chiar și după ce persoana a plecat. El afirmă că aceste amintiri sunt cele care mențin vie memoria cuiva și că sunt un simbol al puterii spiritului uman.

Poezia continuă prin a descrie un grup de oameni care se adună în jurul focului și încep să vorbească despre cei care au plecat. Ei vorbesc despre oameni care au trăit înaintea lor și își amintesc de faptele lor bune și rele. Autorul sugerează că aceste amintiri sunt cele care îi țin pe oameni în viață și că ele sunt cele care mențin viu spiritul uman.

În ultima parte a poeziei, autorul se adresează direct cititorului, îndemnându-l să își amintească de cei dragi care au plecat și să îi păstreze amintirea vie prin intermediul povestirilor și a amintirilor. El afirmă că aceste amintiri sunt cele care ne fac să fim umani și că sunt cele care ne țin în viață, chiar și după ce am plecat.

În concluzie, poezia „Implacabil” de Adrian Păunescu este o explorare intensă a temei nemuririi și a amintirilor care rămân după moartea cuiva. Poezia sugerează că focul este un simbol al trecerii timpului și al judecății divine, iar amintirile sunt cele care mențin vie memoria cuiva și care ne fac să fim umani. Este un mesaj puternic care ne amintește că amintirile sunt cele care ne conectează la ceilalți și că ele sunt cele care mențin vie memoria cuiva, chiar și după ce acea persoană a plecat.