Iarna definitivă de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Iarna definitivă” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost scrisă în 1983, la aproape zece ani de la poezia sa „Iarna interioară”. În această poezie, Păunescu continuă să exploreze tema trecerii timpului și a ciclurilor naturale ale vieții, dar subliniază și importanța acceptării schimbării permanente. Poezia a fost bine primită de către public și a fost recunoscută ca o lucrare emblematică a stilului său poetic introspectiv.

---

După ierni ce vin și pleacă
Și urmează primăveri,
După tot borhotul cinic
De îngheț și temenea,
După trăsnetul de vară,
După dragostea de ieri,
A venit și marea iarnă
Care nu va mai pleca.

Primăvara aberantă,
Care ne-a făcut de foc,
Trebuia să se sfârșească,
Să se intre în normal,
Fie și de-o amintire,
Prea puțin mai au noroc,
A venit la mine iarna,
Imediat după final.

Logica de totdeauna
A acestui anotimp
S-a schimbat și mă sfidează
Cum îl simt la mine-n corp,
Nu mai am la îndemână
Niciun anotimp de schimb,
Duc pe sânge gheața lumii,
Pipăi drumul ca un orb.

Nu mai am nici chef de viață,
Nici puterea să mai lupt,
Frigul mă înlocuiește
În ce vreau și în ce știu,
Numai iarnă e deasupra,
Numai iarnă dedesupt,
Statuarul om de gheață,
Care sunt, e încă viu.

Sediul iernii e în mine,
Fără-ncuviițarea mea,
Ochii mei sunt plini de iarna
Polului interior,
Nici nu mă mai tem de moarte,
Căci treptat voi îngheța,
Numai rănile recente
Nu cedează, mă mai dor.

Iar dacă îngheț mai grabnic
Tot mai sper la vreun dezgheț
Care s-ar putea sa vină
Pentru-acești ghețari eterni,
Mi-a plăcut lumina verii
Și am pus pe viață preț,
Ca să fiu, de azi încolo,
Căuzaș al marii ierni.

Nu mi-e dor de primăvară,
Parcă vreau să n-o mai știu,
Mă învăț cu frigul tragic
Al părerilor de rău,
Nicăieri nu urcă iarna,
Ca într-un bărbat pustiu,
Iarna mi-a suit în braţe,
Iarna ține locul tău.

Soarele nu mă mai vede,
Căci el însuși e-n reflux,
Și, prin vatra noastră, focuri
Trec din ce în ce mai greu,
A venit la mine iarna
În ediție de lux,
Mi s-a instalat în sânge,
Iarnă am ajuns şi eu.

Rezumat extins la poezia Iarna definitivă de Adrian Păunescu

Poezia „Iarna definitivă” de Adrian Păunescu este o meditație asupra timpului și asupra ciclurilor naturale ale vieții, în special asupra simbolismului iernii și a trecerii spre un nou an. Poezia este scrisă într-un stil introspectiv, în care poetul explorează propria sa experiență a trecerii timpului și a trecerii prin sezoanele naturii.

În prima strofă, Păunescu descrie peisajul de iarnă și sugerează că aceasta este o perioadă a schimbării și a începutului unui nou ciclu natural. El subliniază faptul că iarna poate fi considerată ca o metaforă a trecerii timpului și a felului în care oamenii trec prin perioade de schimbare și transformare.

În a doua strofă, poetul vorbește despre natura trecătoare a vieții și sugerează că toate lucrurile, indiferent de cât de importante sau de semnificative sunt, sunt doar trecătoare. El subliniază faptul că oamenii trebuie să învețe să trăiască în armonie cu ciclurile naturale ale vieții și să accepte trecerea timpului.

În strofa a treia, Păunescu meditează asupra faptului că iarna poate fi văzută ca o „iarnă definitivă”, adică o perioadă a schimbării permanente, în care nimic nu mai poate fi la fel. El sugerează că aceasta este o perioadă a reflectării și a meditației asupra propriei vieți și asupra propriului rol în lume.

În final, poetul concluzionează că iarna definitivă este un moment de introspecție și de auto-descoperire, care poate fi depășit prin acceptarea trecerii timpului și a ciclurilor naturale ale vieții. El sugerează că iarna poate fi văzută și ca un început, un moment de speranță și de pregătire pentru un nou început.

În ansamblu, poezia „Iarna definitivă” este o meditație profundă asupra timpului și a ciclurilor naturale ale vieții. Păunescu folosește simbolistica iernii pentru a ilustra trecerea timpului și natura trecătoare a vieții, dar și pentru a sugera faptul că aceasta poate fi o perioadă de reflectare și de meditație asupra propriului rol în lume.