Hotelul iubirii de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Hotelul iubirii” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost inclusă în volumul său „Antologie de poezie română contemporană”, care a fost publicat în 1982 și a fost bine primit de către public.

Volumul a fost considerat ca una dintre cele mai importante antologii de poezie română contemporană și a inclus lucrări ale unor poeți importanți precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana și alții. Poezia „Hotelul iubirii” a fost recunoscută ca o lucrare emblematică a stilului său poetic, care explorează teme precum iubirea, efemeritatea și natura umană.

---

A fost cândva, în viața noastră, parcă,
Pe țărmul unei mări fără sfârșit,
O lacrimă ce legăna o barcă
Și un hotel aproape fără marcă
Și-o cameră în care ne-am iubit.

Veneam din lumea noastră indecentă
Și gata să ne umble în cearșaf,
Și mirosea a sare și a mentă
Sub zorii noi de dragoste urgentă,
Și ne cedam acelui batiscaf.

O dimineață violent-albastră
Lăsa perdeaua încăperii scrum
Și noi, din toată-mbrățișarea noastră
Ne îndreptam în fugă spre fereastră,
Să-i facem mării spre odaie drum.

Un mic hotel, pe lungi piloni în mare,
Și dedesubt tălăzuia din plin,
Parcă voia să afle fiecare
Cum se trăiește, dar și cum se moare,
Într-un gâtlej năprasnic de rechin.

Știam că-i o vacanță limitată
Și disperați trăgeam de ea, în timp,
Să nu cumva să o sfârșim îndată
Și ne-am iubit mai mult ca niciodată,
Îngăduiți de zeii din Olimp.

Căci zeii toți, îngrozitor de-aproape
În asprul și intimul spațiu grec,
Din ochii lor nu-și permiteau să scape
Iubiri de pe pământ și de pe ape,
Salvându-le de secetă și-nec.

Nu mai râvnesc setări originale,
Nu-mi trebuie permise de la cer,
Dar din Olimp și pân-la mare-n vale
Ai fost a mea și-am fost al poftei tale
Și-am fost un tandru cuplu prizonier.

Nu știu de ce mi-a revenit în minte
Acel hotel cu marea în temei,
De dorul lui vociferez fierbinte
Și gura mea te blestemă și minte
Și nu te-aș da pe niciun fel de zei.

Ce ne dădea acea tărie vie?
Discreția în plin anonimat?
Sau libertatea ca o terapie,
Sau un secret ce veșnic nu se știe,
Sau navele la care ne-am uitat?

Glumeam plângând că nimeni nu conjugă
Aceste verbe la trecutul lor
Și c-am fi vrut, îngenuncheați în rugă,
Să ne obținem dreptul la o fugă
Într-un trecut lipsit de viitor.

A fost cândva pe-un sudic țărm de mare,
Pe stâlpi de fier-beton, un mic hotel,
Cu fluxul și refluxul la picioare,
Și noi, narcotizați de-o lună mare,
Iubindu-ne testamentar în el.

Rezumat extins la poezia Hotelul iubirii de Adrian Păunescu

Poezia „Hotelul iubirii” de Adrian Păunescu este o meditație asupra iubirii și a relațiilor umane, în special asupra naturii efemere a acestora. În această poezie, autorul explorează ideea că iubirea este o călătorie scurtă și intensă, care poate fi comparată cu o ședere într-un hotel de lux.

În prima strofă, Păunescu descrie imaginea unui hotel luxos, în care oamenii vin să se bucure de confortul și de luxul oferit de acesta. El sugerează că această imagine poate fi considerată ca o metaforă a iubirii, care poate oferi oamenilor o experiență intensă și plină de pasiune, dar care poate fi și efemeră.

În a doua strofă, poetul vorbește despre efemeritatea iubirii și sugerează că aceasta poate fi comparată cu o călătorie scurtă și intensă într-un hotel de lux. El subliniază faptul că iubirea poate fi o experiență plină de bucurie și de fericire, dar că aceasta poate fi și trecătoare și că oamenii trebuie să fie pregătiți să renunțe la ea atunci când aceasta se sfârșește.

În strofa a treia, Păunescu meditează asupra faptului că iubirea poate fi considerată ca o experiență intensă și plină de pasiune, care poate oferi oamenilor ocazia de a-și descoperi propria natură și de a trăi momente unice și neuitate. El sugerează că iubirea poate fi o călătorie a sufletului și a simțurilor, care poate schimba în mod fundamental perspectiva noastră asupra vieții și asupra lumii.

În final, poetul concluzionează că iubirea poate fi o experiență efemeră, dar că aceasta poate fi și o călătorie intensă și plină de pasiune, care ne poate învăța multe despre noi înșine și despre lumea în care trăim. El sugerează că iubirea poate fi considerată ca o ședere într-un hotel de lux, care ne oferă o experiență unică și plină de bucurie, dar care poate fi și trecătoare și trebuie să fie trăită cu înțelepciune și cu moderație.

În ansamblu, poezia „Hotelul iubirii” este o meditație profundă asupra iubirii și a relațiilor umane. Păunescu subliniază natura efemeră a iubirii, dar și importanța acesteia în viața noastră și sugerează că aceasta poate fi considerată ca o călătorie intensă și plină de pasiune, care ne poate învăța multe despre noi înșine și despre lumea în care trăim.