Gruia lui Novac

Un fapt interesant despre poezia „Gruia lui Novac” este că aceasta face parte dintr-o vastă tradiție a poeziei populare românești, care a fost transmisă din generație în generație prin intermediul cântecelor și baladelor populare. Această tradiție datează de la începuturile culturii românești și se bazează pe valorile și tradițiile comunităților rurale, care își apreciază și își respectă eroii locali.

De-a lungul timpului, povestea lui Gruia a inspirat numeroase opere literare similar cu „Gruia lui Novac”, teatrale și cinematografice, care au reușit să transpună în imagini și cuvinte frumusețea și măreția acestui personaj legendar. Prin intermediul acestei poezii, autorul a reușit să aducă un omagiu acestui personaj istoric, dar și să ofere o imagine a valorilor și tradițiilor culturale ale poporului român, care au reușit să înfrunte timpul și să rămână o amintire vie în istoria și cultura națională.

În plus, povestea lui Gruia poate fi interpretată și ca o alegorie a luptei dintre bine și rău, între forțele luminii și întunericului, între curajul și frica. Prin intermediul acestei poezii, autorul își îndeamnă cititorii să se identifice cu valorile și tradițiile culturale ale României, dar și să reflecteze asupra importanței curajului și devotamentului în viața și istoria oamenilor.

În munţii Catrinului,
În pădurea Pinului,
La cerdacu
Lui Novacu,
La masă de solzi de peşte
Beau voinicii boiereşte.
Beau, glumesc, se veselesc
Şi la Dumnezeu gândesc.
Dar Gruiţă,
Novaciţă,
Nici nu bea, nici nu mânca,
Nici voie bună n-avea,
Ci sta gata de-a pleca.
Iar Novac, cum îl vedea,
Din gură aşa-i grăia
– Măi Gruiţă, fiul meu,
Şa-ţi ajute Dumnezeu!
De ce şezi tu supărat,
Nebăut şi nemâncat?
Or banii ţi i-ai gătat,
Or ţi-i gândul la-nsurat,
Or ţi-i dor de Ţarigrad?
Gruiţă din grai grăia
– Nici banii nu i-am gătat,
Nici mi-i gândul la-nsurat,
Ci mi-i dor de Ţarigrad!
Novac din cap clătina
Şi către Gruia grăia
– Gruio, Gruio, fiul meu,
Ascultă de tatăl tău,
Că el nu-ţi voieşte rău
De vei merge-n Ţarigrad,
Să rămâi tu lângă gard,
În oraş să nu te bagi
Şi la vin să nu te tragi,
Că vinu-i cu viclenie,
El te trage la beţie,
Beţia trage la somn,
Lesne pierde-un cap de om!
Gruiţă, copil zburdat,
De mic la rele-nvăţat,
El în seamă nu băga
Ce tatăl său îi spunea,
Ci-şi încingea armele
Şi-şi gătea podoabele;
Apoi murgul şi-l scotea,
Slugile i-l ţesăla,
Cu şaua mi-l înşela,
Cu frâne mi-l înfrâna.
Gruia pe el se suia,
Rămas bun că mi-şi lua
Ş-apoi ca vântul pleca
Şi nici că se mai oprea
Pân-în Ţarigrad intra,
Şi aici ce mi-şi făcea?
Lua târgul tot de-a lungul
Şi birturile de-a rândul,
Pân-pe urmă nimerea
Şi în birt că se băga,
În birtu-mpăratului,
Din marginea satului,
La Aniţa
Birtăşiţa.
Lângă masă se punea
Şi Aniţei poruncea
– Tu, Aniţă,
Birtăşiţă,
Adă-mi vin cât pot eu bea,
Că-ţi dau banii cu măsura,
Toată cupa – talerul,
Toată vadra – galbenul!
Aniţa, dac-auzea,
Vadra-n mână o prindea
Şi-n podrum mi se băga
Şi vin roşu-mi aducea
Şi pe masă mi-l punea.
Gruia vadra o prindea
Şi dintr-un sorbit o bea,
Cu fundu-n sus o punea
Şi noroc el că-mi zicea,
După alta poruncea,
Dar nici un ban nu plătea.
Şi în birt el cât a stat
Tot vinul că l-a gătat,
Că-n trei zile şi-n trei nopţi
A băut sute de zloţi,
A băut trei buţi de vin,
Tot vin bătrân cu pelin,
Ş-a mâncat trei vaci belite
Şi trei cuptoare de pite;
Nu bea vinul cum se bea,
Cu sălicu şi hoalba,
Ci mi-l bea el cu vadra,
Se miră toată lumea!
Şi Aniţa,
Birtăşiţa,
Dacă vinul că-mi găta
Şi bani nu mi-şi căpăta,
Tare rău se supăra
Şi la oaspeţi le zicea
– Dragii mei,
Oaspeţii mei,
Faceţi bine şi iertaţi,
Că luminile-am gătat
Şi n-am bani de cumpărat
Pân m-oi duce-n căpătat.
Şi Aniţa,
Birtăşiţa,
Poale albe sufulca,
Cizme negre sufulca,
Şi din birt ea că-mi ieşea
Şi unde mi se ducea?
Deasupra oraşului,
La curtea-mpăratului
– Înălţate împărate,
Să trăieşti cu sănătate!
Nimerit-au, nimerit,
La mine-n birt o venit
Un voinicel tinerel,
De toţi se miră de el;
Că-n trei zile şi-n trei nopţi
A băut sute de zloţi,
A băut trei buţi de vin,
Vin bătrân şi cu pelin
Ş-a mâncat trei vaci belite
Şi trei cuptoare de pite.
Nu bea vinul cum se bea,
Cu sălicu şi hoalba,
Ci mi-şi bea el cu vadra,
Se miră toată lumea!
Cum pune vadra la gură,
Varsă-n gură ca-ntr-o şură;
Vadra cum este de mare,
Şi pita cât e de lată,
El o-mbucă totodată;
Tot vinul cât am avut,
Tot dânsul mi l-a băut
Şi când zic ca să plătească,
El vrea ca să mă lovească.
Tot mâncă şi tot sorbi,
Dar nimica nu-mi plăti.
Acum, când vinu-am gătat,
Spune-mi, doamne, ce să fac?
– Tu, Aniţă,
Birtăşiţă,
Spune-mi tu făptura lui,
C-ăsta-i omul dracului!
– Înălţate împărate,
Să trăieşti cu sănătate,
Eu îţi spun cu direptate
De trei palme-i lat în frunte
Şi nu prea vorbeşte multe;
Apoi căutătura lui
Seamănă cu-a lupului;
Când se uită pe sub gene,
Şi măria-ta te-ai teme…
Mustăţile-i, ca la rac,
Şi le-nnoadă după cap;
Face nodul cât pumnul
Şi rânjeşte ca ursul,
De bubuie tot locul
Şi ţi-e groază de dânsul;
Lat e-n spate, gros în os,
Dar la faţă de hârtie,
De-ai putea pe ea a scrie,
Ş-apoi, ochişorii lui,
Ca murile câmpului!
Împăratul auzind
Pe Aniţa-aşa vorbind,
Puterile îi pierea,
Măciucă păru-i suia,
Faţa i se-ngălbenea,
Începu a tremura
Şi Aniţei îi zicea
– Tu, Aniţă,
Birtăşiţă,
Rogu-te pe Dumnezeu
Şi te jur pe capul tău
Să nu-i spui unde şed eu,
C-ăla mâncă capul meu!
Ăsta-i Gruia lui Novac,
Care ţara ne-a prădat,
A prădat-o-n lung şi-n lat,
De trei ori turcii-a tăiat
Şi acum iar o venit
Cu gând rău de prăpădit.
Bată-mi-l-ar Dumnezeu
Pe el şi pe tatăl său,
Că ei ne-au făcut mult rău,
Că ne-au ţinut drumurile
Şi ne-au tăiat capetele!
Dar, Aniţă,
Birtăşiţă,
Ia, du-mi-te tu acasă
Şi mi-l pune după masă
Şi dă-i vin cu rozolie,
Ca să-l tragă la beţie;
Dă-i vin cât el poate bea,
De plată nu întreba
Şi dă-i vin cât va pofti,
De plată nu pomeni.
Şi când vinul vei găta,
Vin-la mine, că ţ-oi da,
Numai să-l poţi tu-mbăta,
Că bun preţ îi căpăta!
Aniţa, dac-auzea,
Aniţa ce mi-şi făcea?
Acasă ea alerga
Şi pe Gruia îl afla
Cum prin birt se preumbla,
Că nu mai avea ce să bea.
El atuncea ce făcea?
Mâna-n pozonar băga,
Cu galbeni plin-o scotea,
Galbeni pe jos resfira
Şi din gură că-mi zicea
– Tu, Aniţă,
Birtăşiţă,
Adă-mi vin cât pot eu bea,
Că-ţi dau galbeni câţi vei vrea;
Şi când galbeni oi găta,
Pe uliţă voi pleca,
De blagă m-oi încărca!
Iar Aniţă,
Birtăşiţă,
Dacă ea mi-şi auzea,
Bine, Doamne, îi părea,
Galbeni pe jos strângea
Şi vin roşu aducea,
Vin bătrân cu rozolie,
Ca să-l tragă la beţie.
Şi Gruia ce mi-şi făcea?
Multe buţi de vin golea,
Dar pe urmă ameţea,
Capul pe masă-l punea
Şi curând că adormea.
Iar Aniţă,
Birtăşiţă,
Dacă ea astea vedea,
Ferestrele deschidea,
La turci semn că le făcea.
Turcii-ncet s-apropiau
Şi în birt că se băgau
Şi cum pe Gruia-l vedea,
La el mi se repezea,
Dară vântul cum bătea,
Părul lui Gruia-l lăţea,
Iar turcii, dacă vedea,
Vai, Doamne, cum mi-şi fugea!
Dar-napoi iar se-ntorcea
Şi pe Gruia mi-l lega
Cu trei funii de mătasă,
Ca mâna Gruii de groasă
Şi cu trei de ibrişin,
Groase ca parii de fân;
Cu coatele îndărăpt,
Cu mâinile-ntoarse-n piept.
Ş-apoi ei pe el îl lua
Şi-n temniţă îl ducea,
Într-o temniţă de piatră,
Chiar pe seama lui gătată.
Şi aici cât îl ţinea?
Şapte ani şi jumătate,
Pân-se rupse şuba-n spate;
Şapte ani şi două luni,
Mai pe-atâtea săptămâni,
Gruia-n temniţă şedea
Pân-de-zile-i se ura.
Şi Novac tot aştepta
Ca să-i vină Gruiţa;
Dar în zadar aştepta,
Că Gruia nu mai venea.
Atunci el ce mi-şi făcea?
La un corb el poruncea
Şi aşa că mi-i zicea
– Corbule, puiuţul meu,
Ţină-mi-te Dumnezeu!
Tu nu eşti bun de lucrat,
Dară eşti bun de zburat,
Du-te, -nciungiură ţara
Şi îmi caută pe Gruia,
Doară li-i putea afla,
Că eu bine te-oi ţinea,
Carne de turc îi mânca
Şi sânge du turc îi bea!
Atunci Corbul ce-mi făcea?
Aripile întindea,
Cu ciocul mi-şi cloncănea,
Toată ţara-nciungiura
Pân-pe Gruia mi-l afla,
La fereastră-i s-aşeza
Şi căuta şi cloncănea.
Gruiţa Corbul vedea
Şi bine mi-l cunoştea
Şi din grai aşa grăia
– Du-te tu la tatăl meu
Şi spune-i că am zis eu
Să lase hodina toată,
Vină aici să mă scoată!
Şi spune-i tătucului
Care-i gândul turcului,
Că pe vineri dimineaţa
Se gătesc să-mi ia viaţa;
Că funarii împletesc
Şi bărdaşii tot cioplesc,
Furcile îmi pregătesc.
Şi vineri, la prânzul mare,
Mă vor scoate la pierzare!
Corbul, dacă auzea,
Aripile întindea,
În văzduh se ridica
Şi la Novac se-ntorcea
Şi aşa că îi zicea
– Lasă cina la Domnul
Şi cuţitul la focul,
Că-ţi potopesc feciorul!
Că vineri de dimineaţă
Vreau să-i ia a lui viaţă;
Că funarii împletesc
Şi bărdaşii tot cioplesc,
Furcile îi pregătesc.
Şi vineri, la prânzul mare,
Îl vor scoate la pierzare!
Novac, dacă auzea,
Ochii-n lăcrimi îşi scălda
Şi din grai aşa grăia
– Te mai scot o dată eu,
Chiar să-mi pierd şi capul meu!
Apoi iute, cât gândeşti,
Ţipa hainele domneşti
Şi-mbrăca călugăreşti.
Moş călugăr se făcea,
Armele şi le-ascundea,
Murgul îl încăleca
Şi îndată el pleca
Şi la turci că se ducea.
Şi aşa că le zicea
– Bună ziua, turcilor,
Turcilor, voinicilor!
Auzit-am, auzit,
Lucru mie potrivit,
C-aveţi un rob de pierzare;
Nu l-aţi face de vânzare?
Că de cumva mi l-aţi da,
Bucuros l-aş cumpăra
Şi de cumva vi-i de dat,
Mie mi-i de cumpărat.
Şi de-a fi cam tinerel,
V-aş da mulţi galbeni pe el,
Ca să mi-l fac diecel;
Că la vreme de slăbie
N-are nime să mă ţie
Şi mi-a fi spre-ajutorie.
Ba, de n-ar avea cap greu,
L-aş învăţa tot mereu,
Să rămână-n locul meu!
Turcii, cum îl auzea,
Toţi din grai aşa grăia
– Părinte, sfinţa-ta,
Noi robul nu ţi l-om da,
Că nu-i neam de diecel,
Ci e neam de Novăcel!
Şi nouă nu ni-i de dat,
Că pe el l-am judecat
Ca să fie spânzurat,
Că-i un mare blestemat.
Seamănă cu tatăl său,
Bate-mi-l-ar Dumnezeu!
Că de când s-a pomenit,
Tot aşa ne-au prăpădit;
Că ne ţinea drumurile
Şi ne tăia capetele!
Novac, dacă auzea,
Turcilor că le zicea
– Dacă nu mi-l sloboziţi,
Vă rog să nu-l potopiţi
Până nu l-oi spovedi
Şi de moarte l-oi găti!
Dar turcii se mânia
Că prea mult îi necăjea.
Atunci Novac ce-mi făcea?
Pozonarele-şi vărsa,
Galbeni pe jos răsfira.
Turcii-a strânge se-ntrecea,
Iar Novac se întorcea
Şi sabia ş-o scotea
Şi pe toţi turcii tăia,
Nici unul nu rămânea.
Apoi afară ieşea,
La temniţă se ducea,
Unde era-nchis Gruia,
Lăcatele le rupea
Şi pe Gruia îl scotea
Şi din grai aşa grăia
– Gruiţo, copilul meu,
Tu faci tot de capul tău
Şi n-asculţi cuvântul meu,
Rău te bătu Dumnezeu!
Gruia noduri înghiţea,
Dar nimica nu zicea,
Că el vina şi-o vedea,
Apoi amândoi se lua
Şi prin turci se întorcea
Şi pe toţi că mi-i tăia.
Pe unde Novac mergea,
Numai cu cotul cotea,
Uliţi printre turci făcea.
Gruiţa mi-i abătea,
Iară Novac îi tăia,
Şi turcii aşa pica
Cum pică vara iarba
Când o ajungi cu coasa.
Iar un turc cam bătrânel,
Vai de el, amar de el,
Se-nvârtea şi se codea
Şi de Gruia se ruga
– Lasă-mă nevătămat,
Să duc veste la-mpărat
C-ai scăpat din Ţarigrad!
Iar Gruia că-mi zicea
– Câine bătrân şi spurcat,
Te-aş lăsa nevătămat,
Dar îi spune la-mpărat
Că de viteaz ai scăpat!
Apoi sabia trăgea,
Urechile îi tăia,
Nasul o ţâră-i cârnea
Ş-apoi scăpat îl făcea.
Iară Gruia cu Novac
Se lua de după cap
Şi se săruta cu drag.
Şi lăuda pe Dumnezeu
Că i-a scăpat de la rău.
Ş-apoi ei că se lua,
Pe uliţă că-mi pleca,
Multă blagă-şi aduna,
Multe cară încărca
Şi dincoace ei venea.
Cătră Ţara Românească,
Fapta să ş-o povestească
La boieri ca dumneavoastră,
Dumnezeu să vă trăiască!
Şi Novacii, cât trăia,
Tot mereu se veselea
Şi la turci nu mai gândea!

Rezumat extins la poezia Gruia lui Novac

„Gruia lui Novac” este o poezie populară românească care relatează povestea lui Gruia, un cioban viteaz și curajos, care își apără turmele de lupi și de hoți. Povestea lui Gruia este un simbol al puterii și curajului omului simplu, care se confruntă cu numeroase dificultăți și obstacole în viață, dar reușește să învingă prin perseverență și voință.

Poezia „Gruia lui Novac” începe prin prezentarea personajului principal, Gruia, care este descris ca un cioban tânăr și puternic, care își apără turmele de lupi și hoți. În a doua strofă, autorul prezintă momentul în care Gruia se confruntă cu un grup de hoți care îi furaseră oile, dar reușește să îi înfrângă și să își recupereze turma. În a treia strofă, autorul subliniază puterea și curajul lui Gruia, precum și determinarea sa de a-și apăra turmele cu orice preț.

În a patra strofă, autorul descrie momentul în care Gruia se confruntă cu un lup feroce, dar reușește să îl învingă și să își apere turmele de primejdie. În finalul poeziei, autorul subliniază puterea și influența lui Gruia asupra comunității din care făcea parte, precum și faptul că acesta a reprezentat un exemplu de curaj și devotament pentru ceilalți ciobani și oameni simpli.

În general, poezia „Gruia lui Novac” este o creație literară ce reprezintă un simbol al puterii și curajului omului simplu, prin intermediul povestirii despre viața și luptele lui Gruia, un personaj legendar al istoriei și culturii românești. Prin intermediul acestei poezii, autorul își îndeamnă cititorii să aprecieze valorile și tradițiile culturale ale României, dar și să reflecteze asupra importanței curajului și devotamentului în viața și istoria oamenilor.