Glic de Ion Luca Caragiale

„Glic” este o poezie satirică scrisă de Ion Luca Caragiale în 1882. Aceasta a fost publicată în revista „Zeflemeaua” și este o critică ironică la adresa bărbaților care sunt obsedați de moda și de aparențe, fără a avea o substanță reală. Poemul este o satiră asupra superficialității societății bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea și de aceea este considerată a fi o piesă de rezistență a genului literar satiric.

În această poezie, Caragiale îl descrie pe personajul principal, Glic, ca pe un bărbat elegant și foarte preocupat de modă, care poartă haine de ultimă generație și își aranjează cu grijă părul și mustața. Cu toate acestea, el este un om gol, lipsit de orice calități și interesant doar prin aparențe.

Faptul că poezia este scrisă în versuri libere și nu urmează un tipar de rimă sau măsură ritmică sugerează că Caragiale se concentrează mai mult pe mesajul pe care dorește să-l transmită decât pe forma poeziei.

---

Glic!

Face gâtul sticlei glic!
Draga mea, eşti un simbol;
Zâmbetu-ţi e raiul gol…
Tu eşti mare, eu sunt mic.

Glic!
Glic!

Tu bei vin şi eu beau bere,
Asta nu face nimic;
Un simbol eşti în picere,
Est pahar ţie-ţi ridic:

Glic!
Glic!

Eşti o nimfă, sunt un faun;
Face gâtul sticlei glic!
Pentru ce te uiţi sub scaun?
N-ai să poţi vedea nimic.

Glic!

Rezumat extins la poezia Glic de Ion Luca Caragiale

„Glic” este o poezie scrisă de Ion Luca Caragiale, publicată în volumul său de versuri intitulat „Epigrame și alte poezii”. Poezia este structurată în trei strofe, fiecare cu câte patru versuri. Tema principală a poeziei este dragostea neîmpărtășită și suferința care o însoțește.

Prima strofă descrie imaginea unei flori, glic, care își deschide petalele în timp ce începe să plouă. Această imagine este asociată cu durerea sufletească a protagonistului, care este asemenea unei flori care suferă din cauza dragostei neîmpărtășite. În versul final al strofei, poetul afirmă că iubirea poate fi comparată cu ploaia, deoarece poate fi atât benefică, cât și dăunătoare.

A doua strofă se concentrează pe sentimentul de dorință pe care protagonistul îl simte față de persoana iubită. El simte nevoia să-i vorbească, să-i exprime sentimentele sale, dar se teme să o facă. Prin intermediul metaforei din versul „În zadar mi-i rup singur gura”, poetul sugerează că protagonistul se simte blocat în propriile gânduri și emoții.

În ultima strofă, protagonistul se plânge de durerea și suferința pe care le simte în suflet. El își dorește să scape de acest chin și să uite totul, dar simte că nu poate. Prin intermediul metaforei din ultimul vers, „De rădăcina-mi dezrădăcină / Inima-n foc și oase-n jar”, poetul sugerează că protagonistul simte că sufletul său este în flăcări și îl distruge încet, încet.

În concluzie, poezia „Glic” de Ion Luca Caragiale este o descriere emoțională a suferinței din dragostea neîmpărtășită. Prin intermediul metaforelor și a imaginilor poetice, poetul ilustrează durerea, dorința și disperarea protagonistului.