Fiul vânătorului de Petre Ispirescu

Una dintre temele principale ale povestii „Fiul vânătorului” de Petre Ispirescu este călătoria de inițiere a personajului principal. Fiul vânătorului, un tânăr curajos și neînfricat, părăsește lumea sa cunoscută pentru a căuta aventură și pentru a-și găsi propria cale în viață.

În călătoria sa, el întâlnește diferite personaje mitice și se luptă cu diverse forțe ale naturii, dar și cu forțele malefice, dovedindu-și astfel curajul și hotărârea. De asemenea, el învață multe lecții despre lume, despre sine și despre valorile morale, precum curajul, loialitatea, onestitatea și generozitatea.

A fost odată un vânător foarte meşter. El îşi pusese de gând a scoate din fiul său un vânător de să se ducă vestea; dară n-avu parte să-şi împlinească pofta inimei, căci muri, rămâind fiu-său mic.
După ce se făcu mai măricel fiul vânătorului, mumă-sa îl dete la carte şi la fel de fel de meşteşuguri; toată lumea se mira de isteţimea lui; dară el, crescând, era nemulţumit, fiindcă n-avea trişte. Într-o zi se duse la moaşă-sa şi se plânse, zicând:
— Moşică dragă, iată, m-am făcut mare, m-a dat mama la toate meşteşugurile, lucrez din zi până în noapte; pentru aceasta şi lumea mă omeneşte văzându-mi hărnicia; dară eu nu pot să leg două într-un tei. M-am luat de gânduri. Muncesc cât zece, însă norocul se ţine după mine ca pulberea după câni.
— Nu te deznădăjdui, dragul moaşei – îi zise bătrâna – ai încă timp, lucrează ca şi până acum, şi nu te va lăsa Dumnezeu să piei; stăruieşte întru a fi om cinstit şi harnic şi odată, odată trebuie să-şi spargă dracul opincele.
— Un lucru am să te întreb, dragă moşică – mai zise fiul vânătorului – şi te rog cu cerul, cu pământul să-mi spui drept.
— Bucuros, fătul meu, numai să-l ştiu.
— Ce meşteşug a avut tatăl meu?
— Tată-tău, dragul moşicăi, a fost vânător, şi încă o dată vânător. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care el să se ducă la vânătoare şi să se întoarcă cu mâinile goale. Avea mare noroc la vânat. Câte lighioani sălbatice care făcea rău omenirei n-a stârpit el de pe faţa pământului! Dară şi multe păsărele a ucis, de care-ţi era mai mare jalea când te uitai la dânsele, aduse acasă. Daca trăia el, pusese de gând a face din tine un vânător fără seamăn.
— Acum, moşică, să-mi mai spui un lucru. De ce mama nu vrea să-mi spuie d-alde astea, când o întreb?
— Fiindcă, dragul meu, meşteşugul ăsta este foarte primejdios. De câte ori n-a plâns mă-ta zile întregi, căci nu ştia de căpătâiul tatălui tău, când se ducea şi zăbovea prin păduri după vânat? De câte ori nu era cu inima sărită, când auzea că lighioanele sălbatice au mâncat pe câte un vânător! Da, asta este pricina de nu voieşte să-ţi spuie. Mă-ta te iubeşte ca pe ochii ei din cap şi nu voieşte nici în ruptul capului să te vază şi pe tine supus la toate relele vânătoriei.
— Aşa o fi, moşică. Dară de unde ştie cineva că mie nu mi-o fi scris în frunte să fiu vânător? Vezi dumneata la munca care muncesc eu, şi să nu văz nici un folos, trebuie să fie ceva!
— Mai ştii, păcatele! răspunse bătrâna cu mirare, după cele ce spui tu, pare că ai dreptate; şi apoi mie, mai-mai, îmi vine să crez că aşa este.
— Daca este aşa şi ai milă de tinereţele mele, spune-mi, moşică dragă, unde sunt armele tatălui meu?
— Nu ştie moşica, drăguţă, că ţi-ar spune.
— Învaţă-mă dară ce să fac şi cum să dreg ca să aflu.
— Numai mumă-ta ştie de căpătâiu armelor tătânetău. Ea de bunăvoie nu ţi le va da. Trebuie silită. Pentru aceasta, să te faci că eşti bolnav şi că răsari din somn. Când te va întreba ce ai de răsari, tu să zici că ai visat că te vei face sănătos dacă îţi va da mă-ta să sugi pe sub talpa casei. Ea, fiindcă te iubeşte foarte, o să te asculte; şi când va băga ţâţa, să laşi talpa peste ea, căci atunci, de durere, îţi va spune tot.
Cum auzi, fiul vânătorului se duse acasă, făcu precum îl învăţase moaşă-sa, şi află tot ce voi să ştie.
Nu se poate spune bucuria ce avu când găsi armele tatălui său. Le luă, le curăţă, dară nu-i venea îndemână să umble cu ele. După ce se înarmă bine şi se găti de vânat, se arătă mume-sei şi-i zise:
— Rămâi sănătoasă, mamă, să te găsesc cu bine.
— Mergi în mila domnului – răspunse mumă-sa – dacă te trage inima să calci în urmele tătâne-tău. Însă un lucru am să-ţi spui, şi tu să asculţi, puiul mamei. Uite, în toate părţile să te duci după vânat, numai în pădurea fildeşilor nu, căci nu va fi bine de tine.
El plecă, hotărât în sine a asculta sfaturile mume-sei. Pe drum, el cugeta ca de ce fel de vânat să se agaţe. „De voi vâna – îşi zicea el – păsărele mititele: privighetori, pitulice, scatii, stigleţi, lasă că nu va fi mare mană de câştigul meu, dară pădurile şi codrii vor rămânea mute, freamătul frunzelor tinere de primăvara va ajunge să n-aibă cu cine să se îngâne, şi călătorul cu inima friptă de focul dragostei nu va mai avea unde să vie să-şi aline durerile. Lipsă de un aşa vânat, prin care să fac rău altora şi prin care să nu se poată cunoaşte vitejia unui român! De voi vâna iarăşi turturele, mierliţe, prepeliţe şi potârnichi, iarăşi nu va fi treabă mare, căci livezile înflorite şi pâriiaşele vor tânji din lipsa lor. Deci nu-mi voi pune mintea cu nişte pasări cari fac pe cei îndrăgostiţi să le fie dulce viaţa, când, şezând pe marginea unei gârliţe cu malurile smălţuite de floricele, ascultă şoptele undelor cari din când în când sunt amuţite de giugiulitul acestor gingaşe păsări. Şi fiindcă sunt plecat pentru vânat, voi vâna dară fiare sălbatice cari fac tuturor rău, şi prin aceasta chiar se va vedea voinicia unui român.”
Astfel cugetând şi mergând, se trezi, fără să ştie cum, tocmai în pădurea fildeşilor.
Aci dacă ajunse, vână pe cel dintâi fildeş ce întâlni. Îi luă pielea şi colţii şi plecă.
Întorcându-se, se întâlni în drum cu boierul cel mai credincios al împăratului, carele îl întrebă:
— Ce fel de piele este aia, prietene?
— Piele de aspidă, îi răspunse fiul vânătorului cam peste picior.
— Nu mi-o vinzi mie?
— Măcar zece pungi de bani să-mi dai, nu ţi-o vând.
— Zece îţi dau, răspunse boierul.
— Măcar o sută să-mi dai, nu ţi-o vând.
— O sută îţi dau.
Apoi, dacă văzu şi văzu că nu voieşte să i-o vânză, îi zise:
— Fiule al vânătorului, o să te căieşti de ceea ce faci.
Dară fiul vânătorului îşi cătă de cale, nu voi să ştie de nimic, şi astfel ajunse acasă.
Mumă-sa se spăimântă când îl văzu cu pielea şi cu colţii de fildeş. Iară el spuse mă-sei cum se trezi în pădurea fildeşilor fără să voiască şi cum ucise pe cel întâi fildeş ce întâlni.
După câteva zile, fiul vânătorului fu chemat la palat şi împăratul îi zise:
— Am auzit, fiu al vânătorului, că tu te-ai fi lăudat că poţi să-mi aduci oase de fildeş cât să-mi clădeşti un palat şi piei de aspidă cât să ajungă să-l învăleşti.
— Luminate împărate – răspunse fiul vânătorului – să-ţi fie faţa cinstită. Cine m-a pârât la măria ta nu m-a pârât ca să mă crească, ci m-a pârât ca să mă prăpădească. Ci cu vrerea lui Dumnezeu mâine îţi aduc răspunsul.
Se duce deci la moaşă-sa, îi spuse toată şiretenia pricinei, cum adecă fusese la vânat, cum se întâlnise cu credincerul împăratului, ce vorbise cu el, şi în cele din urmă porunca împăratului, după pâra boierului ce-i purta sâmbetele.
Moaşă-sa îl povăţui ce trebuia să facă, apoi îi zise:
— Pasă cu Dumnezeu, dragul moşicăi, şi fii bărbat.
A doua zi, românaşul nostru se înfăţişă înaintea împăratului.
— Luminate împărate – zise el – se poate să se facă voia măriei tale, numai să-mi dai mână de ajutor.
— Orice vei cere, să se îndeplinească, zise împăratul.
— Ca să pot izbuti, răspunse fiul vânătorului, să duc la capăt bun porunca ce mi-ai dat, să trimiţi oameni d-ai măriei-tale să stârpească balta din pădurea fildeşilor, apoi să-mi dai o mie de buţi cu vin şi o sută cu rachiu.
— Cererea ta este ascultată, zise împăratul.
Apoi se dete porunci peste porunci la ostaşii şi slujitorii împărăteşti să asculte pe fiul vânătorului în tot ce le va zice el, ca să poată săvârşi treaba cu care l-a însărcinat împăratul.
Balta se stârpi, şi în locul apei el turnă vinul din cele o mie de buţi şi rachiul ce se adusese; apoi trimise pe oameni la ale lor.
Fildeşii viind la adăpătoare şi văzând că în loc de apă este altceva, se întoarseră; apoi răbdară o zi, răbdară două, mai veniră şi, dacă văzură că apa nu se schimbă, şi cum erau şi fripţi de sete, băură cu nesaţ şi toţi căzură morţi.
Atunci fiul vânătorului se puse de-i jupui, curăţă carnea de pre oase şi le aduse împăratului, carele îi dete un pumn de galbeni, şi plecă la casa mume-sei cu inima plină de bucurie.
După câteva zile, împăratul iarăşi îl chemă şi-i zise:
— Fiule al vânătorului, mi s-a spus de un oarecine că tu te-ai fi lăudat că poţi să aduci meşteri de la Nedeia Cetate, să-mi zideşti un palat cum nu s-a mai văzut până acum, cu oasele astea de fildeş, şi să-l învăleşti cu pieile de aspidă ce mi-ai adus.
— Eu, preamărite împărate – răspunse fiul vânătorului – nici că mi-a trecut prin minte una ca aceasta. Dar, cu vrerea lui Dumnezeu, crez că voi putea arăta celor pârâtori ce poate românul când voieşte… Mâine îţi voi aduce răspunsul.
După ce află de la moaşă-sa ce trebuie să facă ca să împlinească porunca împărătească, se întoarse a doua zi la împăratul şi zise:
— Preamărite împărate, ca să mă pot închina cu slujba ce mi-ai dat măria-ta, am trebuinţă de mila măriei-tale.
— Cere şi vei avea, răspunse împăratul.
— Să-mi dai – zise fiul vânătorului – o sută de corăbii cu sare.
— Să ţi se împlinească cererea, porunci împăratul.
Luând cele o sută de corăbii pline cu sare, fiul vânătorului plecă cu dânsele pe mare.
Acum nu-i mai părea rău de slujba ce-i dase împăratul. Bucuria lui era fără margini când se văzu pe mare, lucru ce nu mai văzuse de când îl făcuse mă-sa. Lui îi plăcea prea mult să se uite la corăbiele care mergeau la rând, ca cocorii. Sălta de veselie când vedea dimineaţa că soarele, ieşind din poarta raiului, se îmbăia în mare mai întâi şi apoi îşi făcea călătoria pe cer. Când vedea razele cele focoase ale soarelui că ies din apele mărilor, el se mira cum de nu clocotesc apele.
Seara încă, când luna se gătea şi se oglindea în apele mărilor, el se pierdea în fel de fel de cugete şi nu-şi putea da seamă de ce lumina lunei era aşa de searbădă şi de ce apa părea ca o gheaţă lucie.
Îi plăcea iarăşi să se uite noaptea la stele şi ar fi voit să ştie care este steaua împăratului cutare sau a cutăruia boier; îi părea rău însă când vedea câte vro stea că cade, fiindcă ştia că atunci trebuie să fi murit acela a cărui stea cădea.
Şi stând astfel pe gânduri, legănat de valurile apelor, adormea.
Acestea şi altele, despre care nici prin gând nu-i plesnea până ce nu călătorise pe mare, îl făcea să se silească a sfârşi slujba cât se poate mai bine.
După o călătorie lungă foarte, ajunse la Nedeia Cetate.
Această cetate era vestită pentru meşterii ei care învăţase meşteşugul de la zâne, şi nu putea nimeni să intre acolo.
Fiul vânătorului, dacă ajunse, se coborî la uscat şi voi să intre în cetate; dară la porţi îl opriră ostaşii. Atunci el le zise:
— Duceţi-vă de spuneţi împăratului vostru că am venit cu o sută de corăbii cu sare.
N-apucă să sfârşească bine vorba, şi să te ţii, pârleo! Soldaţii într-un suflet alergară şi spuseră împăratului cele ce auziră.
La ei acolo se sfârşise sarea şi era o lipsă de sare de să ferească Dumnezeu. Cum auzi împăratul acestea, porunci să-l aducă înaintea lui. După ce veni, îi zise:
— Omule, Dumnezeu te trimite cu sarea asta?
— Eu, luminate împărate – răspunse fiul vânătorului – am auzit că aveţi lipsă de sare, şi am venit să fac o mare înlesnire celor întrebuinţaţi.
— Cere de la mine cât vei pofti şi îţi voi da, numai să ne vinzi nouă sarea şi să nu te duci cu dânsa într-altă parte.
— Eu, mărite împărate, sarea n-o dau pe bani. Voi să fac schimb. O dau pe meşteri zidari cari să-mi facă un palat cum voi voi eu.
— Dorinţa ta se va împlini, măcar că până acum nimeni n-a putut să izbutească nu a lua oameni cu sine d-ai împărăţiei mele, dară nici să calce pe tărîmurile stăpânirii mele!
Apoi puse împăratul pristavi cari să spuie la lume că porunca împărătească este să se adune toţi meşterii zidari. Dacă se adunară, alese din ei fiul vânătorului vro două sute de meşteri, tot pe sprânceană, ştii! şi dete toată sarea împăratului, primind de la acesta şi mulţumiri.
Când se întoarse la corăbii, fiul vânătorului se miră când văzu că era o mulţime de ostaşi. El întrebă pe unul din ei:
— Pentru ce sunt adunaţi atâţi ostaşi aci?
— Păzim – i se răspunse – ca să nu plece corăbiile înapoi fără să ne dea sarea. Pe bani, pe schimb, pe orice, sarea trebuie să rămâie aci, căci ne prăpădim.
După ce descărcă sarea, se puse în corabie fiul vânătorului cu cei două sute de meşteri, îşi luă ziua bună de la împărat, căruia îi făgădui ca, îndată ce va sfârşi palatul de zidit, să-i întoarcă pe meşteri daca ei vor cere; apoi plecă.
Şi cum era un vânt priincios pe mare, călătorind repede, se întoarse cu sănătate în ţara lui. Apoi puse de făcu palaturile ce poruncise împăratul şi, după ce isprăvi, trimise pe meşteri de unde venise; iară împăratul, dacă văzu că este gata palatul, nu mai putea de bucurie şi mulţumi pe fiul vânătorului cu câteva pungi de bani. Acesta se duse acasă la dânsul, voios că a scos la capăt bun slujba cu care fu însărcinat.
Nu trecu mult, şi împăratul iarăşi îl chemă.
— Fiule al vânătorului – îi zise împăratul – mi-a mai spus cineva că te-ai fi lăudat că poţi să-mi aduci o cracă verde din pomul care este în mijlocul raiului, care să-mi lumineze palaturile ce mi-ai făcut, noaptea ca ziua. Eu îţi poruncesc să-mi faci astă treabă, căci, de nu, unde îţi stă picioarele îţi va sta şi capul.
— Când oare va avea să-mi vie şi mie rândul a-ţi spune, preamărite împărate, ceea ce s-au lăudat unii şi alţii?
— Tu acuma fă ce ţi-am poruncit, şi apoi vom vedea.
— Eu nu m-am lăudat să fac una ca asta; dară mâine îţi aduc răspunsul, şi mă voi sili, de-mi va ajuta Dumnezeu, să scap şi de năpastea asta ce căzu pe mine.
După ce ceru sfaturile moaşe-sei, la care se tângui de asuprelele ce-i veneau de la credincerul împăratului, şi după ce aceea îl învăţă ce să facă, el merse la împăratul şi-i zise:
— Dacă împărăţia-ta voieşte să mă întorc cu sufletul în mine, să-mi dai o sută de corăbii cu bucate şi o sută cu carne, iar eu m-oi duce cu ele să-mi mai cerc norocul şi de astă dată şi, bun este Dumnezeu! s-or sfârşi odată toate năpăstile şi s-or închide gurele care spun aşa minciuni gogoneţe!
Cum auzi împăratul de unele ca aceste, porunci ca numaidecât să se împlinească cererea lui.
Corăbiile se pregătiră, se încărcară, şi fiul vânătorului se puse într-una din ele şi plecă, luând calea cătră răsărit.
Călătorind, el nu se putea domiri cum merge treaba de se lasă împăraţii să fie purtaţi de nas de câte un nemernic de boier.
„Cum se poate – îşi zicea el – ca împăratul să fie atâta de nătâng, încât să crează toate bârfelele lepădăturelor? Ca să fie cineva împărat, trebuie să fie om frumos la minte, frumos la chip, cu înţelepciune şi cu dreaptă judecată; aşa spune şi moşica; aşa zice şi toată lumea. De ce dară se ia el după muşte? Nu ştie el că lingăii o să-l ducă pe calea pieirei? Dară nu va fi aşa. Împăratul nostru e bun. Nu trebuie lăsat pe mâini rele.”
Lungă fu călătoria aceasta. Merse, merse, până ce ajunse la ţara porumbeilor. Acolo întâlni pe împăratul lor.
— Bine ai venit sănătos, îi zise împăratul; dar ce vârit te aduce pe la noi, omule?
— Bine v-am găsit sănătoşi, răspunse fiul vânătorului. Sunt trimis de împăratul meu să-i aduc o cracă verde din rai. Dacă ştiţi calea la rai, dă-mi pe cineva să mă ducă acolo, şi eu voi răsplăti ostenelele lor cu ce voi putea.
— Tu mergi să cauţi calea raiului, şi iai după tine atâtea corăbii! La ce ar putea să-ţi slujească ţie aceste catrafuse?
— Vezi că – răspunse fiul vânătorului – am luat cu mine lucruri de acelea cu care să ung osia ca să nu scârţie roata. Merindele ce am în corăbii sunt de dat pe slujbe.
Cum auzi împăratul porumbeilor că are merinde, se luă cu binele pe lângă dânsul, fiindcă pe la dânşii era pe atunci o foamete groaznică, şi, cu şosele, cu momele, umbla să-l facă a nu se duce de la dânsul cu toate bucatele, cu voia să i le cumpere. Apoi dacă auzi că bucatele nu se dau pe bani, ci aceluia care îi va ajuta să ia o cracă verde din pomul din rai, porunci de se buciumă trei zile şi trei nopţi, şi se adunară o sumă de porumbei din toate unghiurile lumii.
— Care din voi ştie calea raiului să-mi răspunză, le zise împăratul lor.
— Eu ştiu, şi eu ştiu, ba şi eu ştiu, răspunseră mai mulţi deodată.
— Să mergeţi cu omul ăsta, să intraţi în rai, să rupeţi o cracă verde din pomul ce stă în mijlocul raiului şi să i-o daţi, că-i trebuie.
Fiul vânătorului dete în dar toate grăunţele din corăbiile cu bucate. Când văzu împăratul porumbeilor atâta buluc de hrană, nu mai ştia ce să facă de bucurie, căci seceta le stricase toate holdele. Mulţumi fiului vânătorului, iară acesta, luându-şi rămas bun, plecă cu porumbeii ce-i dăduse împăratul.
Pe drum, porumbeii îi ziseră:
— Ce vom face noî, căci avem a trece prin împărăţia vulturilor?
— Să nu vă fie teamă, căci m-am îngrijit eu de a le astupa gura.
— Totuşi, să ne ascunzi undeva.
— Vă voi ascunde, răspunse fiul vânătorului.
După ce mai călătoriră, cale lungă şi mai lungă, începu a se auzi croncăniturile vulturilor. Atunci el ascunse cum putu mai bine porumbeii.
După ce se apropie de hotarul împărăţiei lor, o negură de vulturi se arătă împregiurul corăbiilor şi, cătându-i price, croncăneau de mi-ţi împuia capul, zicând:
— Ce cauţi p-aici, fiule al vânătorului? Au venit-ai să ne vânezi, ori să ne stârpeşti neamul, sau să ne iai împărăţia? Dară nu ştii că nu vei mai scăpa cu viaţă din mâinele noastre? Ori şi dacă vei scăpa, n-ai să te întorci teafăr şi nepedepsit de noi!
— Staţi locului şi nu vă mai necăjiţi. Eu viu la voi ca prieten. Voi trece prin ţara voastră la treaba mea şi mă voi întoarce fără să mi se cletine un fir de păr măcar din cap. Nici n-am să vă vânez. Nici n-aveţi să mă pedepsiţi.
— Hâm! Dară miroasă a hoit p-aici pe la tine, mai ziseră vulturii şi se repezeau cu stolurile asupra corăbiilor.
— Astâmpăraţi-vă şi mă ascultaţi, le răspunse fiul vânătorului. Ştiam că vă aflaţi în lipsă şi v-am adus de mâncare. Pentru aceasta şi voi să mă slujiţi.
Prinse bucuros împăratul vulturilor, când auzi de una ca asta, şi dete poruncă vulturilor să stea careşi pe unde apucase.
Atunci fiul vânătorului spuse împăratului vulturi-lor că-i va da tot hoitul din corăbii dacă îi va da un vultur care să meargă cu dânsul şi să-i fie supus la ce-i va porunci.
Primind împăratul vulturilor de bine cele spuse, fiul vânătorului le dete hoitul din cincizeci de corăbii, iară vulturii se repeziră asupra lui ca nişte flămânzi calici.
După ce mâncară, luă fiul vânătorului un vultur şi merse înainte. Pe drum îl învăţă ce avea să facă. Îi mai spuse că el va sta cu arcul întins şi că-l va vâna de îndată ce se va abate de la poruncele lui.
Vulturul ştia de frica lui. El când zicea vorba, nu giumea. Într-acestea, ajunse aproape de grădina raiului. Dară cine se putea apropia de dânsa? Acolo nu era nicidecum noapte, căci pomul din mijlocul raiului lumina noaptea ca ziua.
Atunci fiul vânătorului zise vulturului:
— Am să dau drumul unui porumbel; tu să-l iai în goană, dară să nu te împingă păcatele să-i faci vrun rău, căci cu viaţă nici tu nu vei scăpa. Eu voi sta cu arcul întins, urmărindu-te cu ochii: şi în clipa ce voi simţi că ai să-mi calci porunca, te voi lua la cătare şi-ţi voi trimite o săgeată d-alea înveninatele, de-ţi voi răpune capul. Ai auzit?
— Am auzit. Fii pe pace, voi face după cum îmi porunceşti.
Apoi spuse şi unui porumbel ce are să facă, şi dându-i drumul, acesta se urcă în slava cerului. Vulturul se luă după dânsul. Porumbelul coti în sus, coti în jos, ba la dreapta, ba la stânga. Vulturul după dânsul şi nu-i da răgaz. Porumbelul se mai dete într-o parte, se mai dete într-alta. Vulturul nu-l slăbea din goană. Dacă văzu şi văzu, porumbelul, năvălind asupra raiului, zvâc! şi intră înăuntru de se puse pe pomul din mijlocul grădinei, spre a se odihni. Îi tâcâia inima de frică, de sta să-i spargă pieptul. Vulturul nu putu să intre după dânsul, căci acolo nu se face vărsare de sânge. După ce se odihni niţel, rupse cu ciocul o rămurică din acel pom, se ridică în zbor şi veni de se puse pe umărul fiului de vânător.
Acesta, când văzu rămurică, parcă apucase pe Dumnezeu de un picior, aşa mare bucurie avu. Porunci numaidecât a lua corăbiile drumul înapoi, după ce ascunse iarăşi pe porumbel. Vântul fiind priincios, mergea ca gândul. Când trecu prin ţara vulturilor, le dete hoitul şi de la celelalte cincizeci de corăbii. Vulturii, năvălind asupra hoitului ca orbii, nici nu prinseră de veste când plecă fiul vânătorului.
Iară când trecu prin ţara porumbeilor, lăsă locului porumbeii ce luase, şi, luându-şi ziua bună de la împăratul lor, purcese cătră ţara lui, unde ajunse după o călătorie fericită.
Când auzi împăratul că s-a întors fiul vânătorului cu isprava făcută, trimise numaidecât slujbaşi şi-l aduse cu cinste la palat.
După ce se închină cu slujba, fiul vânătorului zise:
— Să trăieşti, luminate împărate! Dară se cădea ca în palaturile tale să se afle o astfel de sculă.
— Am ştiut eu de ce te-am trimis.
Şi aşezând rămurică în mijlocul palatului, nimeni nu putea să cate la dânsa, căci lumina ca soarele.
Atunci împăratul, de bucurie că la curtea sa sunt lucruri ce nu se află în toată lumea, strânse Sfatul împărăţiei şi-l pofti să-i spuie cu ce ar găsi dânsul de cuviinţă să răsplătească slujbele făcute lui de fiul vânătorului. Sfatul într-un grai răspunse că n-ar greşi daca l-ar gineri.
Împăratul primi de bun sfatul şi spuse fiului de vânător să se gătească de cununie.
Iară el, dacă auzi una ca aceasta, se închină împăratului, mulţumindu-i pentru răsplătirea cea înaltă ce-i da, apoi zise, faţă cu toţi boierii:
— Mărite împărate, eu am auzit pe cutare boier lăudându-se că el, de şi-ar atârna de gât un prostovol şi s-ar arunca în Dunăre, ar putea să pescuiască pentru măria-ta pe împăratul peştilor, care este cu solzii de aur.
— Minte, măria-ta – răspunse acel boier – eu n-am zis niciodată nimic.
Acesta era boierul cu pricina, care tot pârâse pe fiul vânătorului.
Împăratul nu mai voi să asculte vorbele de îndreptare ale boierului, căci se îngreţoşase şi el de palavrele lui ce pe toată ziua îi toca, ci îi porunci să facă într-o clipeală de ochi ceea ce se lăudase că poate să împlinească.
Neavând încotro şi cu lacrămile în ochi cât pumnul, boierul acela fu nevoit a-şi lega un prostovol de grumazi, se aruncă în Dunăre şi acolo rămase.
Iară fiul vânătorului se căsători cu fata împăratului. Şi atâta veselie se făcu la nunta lui, încât rămase de pomenire în toată împărăţia.

Rezumat extins la povestea Fiul vânătorului de Petre Ispirescu

„Fiul vânătorului” este o poveste populară românească culeasă și transcrisă de folcloristul Petre Ispirescu. Povestea îi are ca protagoniști pe un vânător și pe fiul său, care este binecuvântat cu puteri magice de către o femeie vrăjitoare. Fiul vânătorului pleacă în lumea pentru a-și dovedi curajul și pentru a-și câștiga dreptul de a se căsători cu fiica unui rege.

Pe parcursul călătoriei sale, fiul vânătorului întâlnește diferite personaje și îndeplinește diverse misiuni. El se luptă cu un taur furios, o pisică mare și un urs feroce, învingându-le pe toate. În cele din urmă, el ajunge la curtea regelui, unde îndeplinește o serie de sarcini pentru a câștiga mâna prințesei și pentru a deveni urmașul tronului.

Povestea subliniază importanța curajului, a încrederii în sine și a respectului față de ceilalți, precum și puterea magiei și a faptelor bune. De asemenea, ea oferă o imagine a lumii medievale, cu regi și prințese, și prezintă elemente ale mitologiei românești și a culturii populare.

„Povestea fiului vânătorului” este una dintre cele mai cunoscute și apreciate povești populare românești și a fost adaptată în diferite forme artistice, inclusiv în teatru, film și televiziune.