Fetiţa cu chibrituri de Hans Christian Andersen

Povestea „Fetița cu chibrituri” a fost una dintre primele povestiri pentru copii care aborda teme serioase și dramatice, precum sărăcia, moartea și suferința. În timpul vieții lui Andersen, mulți critici literari au considerat că povestea este prea tristă și prea emoțională pentru copii, dar ea a devenit rapid una dintre cele mai populare povestiri pentru copii din lume.

Povestea a fost adaptată în numeroase filme și teatru, și a inspirat multe alte opere literare și artistice. De exemplu, piesa de teatru „Miss Saigon” și filmul „Titanic” au fost influențate în mare măsură de povestea „Fetița cu chibrituri”.

În plus, povestea a fost tradusă în multe limbi străine, și este considerată o capodoperă a literaturii pentru copii. Ea a influențat multe alte opere literare pentru copii din întreaga lume, și a ajutat la dezvoltarea unui nou gen de literatură pentru copii care aborda teme serioase și dramatice.

---

Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.

Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.

Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.

Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.

Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer.

„A murit cineva”, îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.

Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!

– Bunică, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.

„A vrut să se încălzească”! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse faţa, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.

Rezumat extins la povestea Fetiţa cu chibrituri de Hans Christian Andersen

„Fetița cu chibrituri” este o poveste scurtă scrisă de Hans Christian Andersen și publicată pentru prima dată în 1845. Povestea urmărește viața unei fetițe sărace care trebuie să vândă chibrituri pentru a-și câștiga existența într-o noapte de Crăciun.

În timp ce încearcă să-și vândă chibriturile pe stradă, fetița se îngheață și nu reușește să vândă nicio chibrită. Înfrigurată și disperată, ea începe să aprindă chibriturile pentru a se încălzi, și în timpul acesta are viziuni fantastice despre un Crăciun plin de bucurie și despre bunicii ei dragi care au murit.

Când se termină chibriturile, fetița își dă seama că nu mai poate fi salvată și moare de frig. În dimineața următoare, oamenii găsesc trupul ei înghețat, dar ea este văzută zâmbind, ceea ce sugerează că a murit fericită, având în minte viziunile ei fantastice.

Povestea este o alegorie a sărăciei și a suferinței, și subliniază condițiile dure în care trăiesc mulți oameni săraci, care nu au nicio speranță și sunt forțați să lupte pentru a-și câștiga existența. De asemenea, povestea prezintă puterea imaginației și a visului în timpul momentelor de disperare, și subliniază importanța empatiei și a compasiunii față de cei care suferă.

În plus, povestea prezintă un limbaj poetic și simbolic, cu descrieri detaliare ale lumii înconjurătoare și ale viziunilor fantastice ale fetiței. Andersen folosește metafore și simboluri pentru a sublinia frumusețea și tristețea vieții, și pentru a transmite mesajul său profund despre umanitate și compasiune.

În general, „Fetița cu chibrituri” este o poveste profundă și emoționantă, care ne amintește de importanța empatiei și a compasiunii față de cei care suferă, și de puterea imaginatiei și a visului în timpul momentelor de disperare. Este o poveste care ne îndeamnă să fim mai conștienți de nevoile celorlalți și să încercăm să-i ajutăm, și să apreciem frumusețea și tristețea vieții, chiar și în cele mai grele momente.