Fătălăul de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Fătălăul” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost inclusă într-un album muzical intitulat „Balade pentru jucătorii de cărți” al formației rock Phoenix, lansat în anul 1974. Albumul a avut un mare succes în rândul publicului tânăr din acea perioadă și a fost considerat unul dintre cele mai importante albume rock produse în România.

Varianta muzicală a poeziei „Fătălăul” a fost interpretată de formația Phoenix, fiind transformată într-un cântec cu un sound puternic și misterios, care a devenit unul dintre cele mai cunoscute cântece rock din România. Prin această colaborare între literatură și muzică, poezia lui Adrian Păunescu a reușit să atragă și să inspire un public mai larg, consolidându-și astfel statutul de operă clasică a literaturii române.

---

Hei, fătălău, ce zilnic ne sfidezi
Și ne împroști cu smârcuri cumpărate,
Eu, până ieri, mai căutam dovezi
Că minți și furi și le-ntinezi pe toate.

Și nu-mi lăsam puterea să-nțeleg
Că tu, de fapt, ești logodit cu răul,
Că piază rea ne-ai devenit, întreg,
De când îi ești ursitei fătălăul.

Ne crezi ne-ndemânatici, mici și proști,
Ne vinzi obscen instanțelor corupte,
Ești stacojiu la gură, când împroști
Altarul unei țări și-al unei lupte.

Îți zici creștin, dar ești păgân de tot,
De silă-i moare-n ea Fecioarei Pruncul,
Nici lumânări, nici farduri nu mai pot
Să-ți corecteze chipul de homuncul.

Ai fost făcut ca ghinion să fii
Acestor biete nații muribunde,
Că-n eprubeta marii erezii
Nu Dumnezeu, ci Diavolul pătrunde.

De pasul tău atârnă mii de morți,
Din neamul tău? Din neamul meu? Totuna!
Bezmetica vocație ți-o porți,
Ca să ne-ncaieri, otrăvind furtuna.

Ți-a trebuit o leacă de curaj,
Ca să ne minți, în vremurile grave,
Dar astăzi ești o ușă de garaj,
Pe unde plâng cățelele bolnave.

Ce șerpi fac vrej în ochii tăi urâți,
Când gura minte și credința doarme!
Vai, ne provoci, ne-njuri, ne întărâți,
Măcar vom pune mâinile pe arme.

Ne iugoslavizezi cu vrerea ta,
Episcop de esență dușmănească,
Să nu cumva să-ntârzii pe tarla,
Ca Miorița noastră să te pască.

Noi te-am putea uita, disciplinar,
Ți-ar fi, probabil, lecția supremă,
Dar duhul tău conspiră la hotar
Și tu mereu stârnești câte-o problemă.

Hei, fătălău, să nu cumva să vrei
Să te întorci la vechea ta adresă,
Acum, când porți pe creștet nu idei,
Ci urme fantomatice de lesă.

Tu nu mai ești decât un biet pion,
Pe tabla unui șah fără rușine,
Un fătălău bizar și monoton,
Care la rău abia se simte bine.

De unde-ai scos, nătângule, pogrom,
Și ce știi tu de suferința noastră?
Noi toți ne suntem oameni, om de om,
În țara roșă-galbenă-albastră.

Culoarea ta, de-un putred fără rost,
Ne spune multe care te exprimă,
Cu câtă grijă racolat ai fost
Și pregătit anume pentru crimă.

Hei, fătălău, la cel din urmă bal
Al confruntării noastre fără noimă,
Te-aș întreba, cinstit și radical:
Și, pân-la urmă, totuși, ce-ai cu noi, mă?

Nu ți-a fost dulce pâinea de-ai mâncat?
Nu ți-a fost bună apa din fântână?
Cum te-ai simți, de-ar fi să mori soldat,
Trimis pe front de ura ta păgână?

Dospește un vulcan într-un buboi
Și un călcâi îl sparge, spre-a-l constrânge
Să facă voia ta cu voi și noi
Și mai ales cu jale și cu sânge.

Dar eu, și-așa, cu toată mila mea,
Ca să evit să se trezească fiara,
Mă-nchin în fața ta de mușama
Și-ți cer iertare. Dar scutește țara!

Nu mai stârni puroaiele străvechi,
Nu râcâi cu gheara cicatricea,
Nu terfeli mândriile perechi,
Nu mai săpa morminte pe aicea.

Fă bine și mai taci, din când în când,
Mai lasă lumea să-și găsească rostul,
Mai lasă loc iubirii pe pământ
Și nu mai tot vorbi în locul nostru.

Eu înțeleg că ți-e și ție greu,
Când vezi ce inutil devii, jivină,
Când, frați întru același Dumnezeu,
Scăpați de sub teroarea ta, se-nchină.

Că noi, la noi acasă, facem nunți
Și ne unim, să nu ne pierdem urma
Și brațele spre brațe ne sunt punți
Și Dumnezeu își regăsește turma.

Și pentru că ni-i milă de ce-i dus
Și pentru că ni-i drag de cel ce vine
Și pentru că-nfruntări reale nu-s,
Noi proclamăm iubire, fără tine.

Nu te confund cu cei cu care-ai vrea
Să te confund, ca să te fac mai mare,
Dar trebuie să te fixez cumva,
Un fătălău conspiră la hotare.

Și nici pedeapsă, iată, nu-ți găsesc,
Decât aceasta, care ni se dase,
Că ție-n tot destinul tău câinesc,
Un clopot ortodox să-ți bată-n oase.

O lacrimă de văduvă pe chip
Să-ți sară și să-ți sfârâie ca varul,
Pe care-n gropi, la Trăsnea și la Ip,
Ai noștri îl stingeau, urcând calvarul.

De te-am uita, ar fi cu mult mai demn,
Ne-am descărca de umbra ta parșivă,
Considerând c-ai fost și tu un semn
Ai Europei noastre în derivă.

Dar tu din nou apari, ca un deochi,
Ne-nfigi în trunchiul neamului securea,
Ne-arunci, râzând, un pumn de sare-n ochi
Și ne acuzi că lăcrimăm aiurea.

E prea destul, episcop fătălău,
Să nu cumva, prin bălțile terestre,
Să ne retrogradezi cu mult mai rău,
Ca să ne iei și patrie și zestre.

La limita puterii omenești,
Dacă în tine inima mai bate,
Acum e vremea să te spovedești,
Ca să-ți mai pierzi povara de păcate.

Atâtea gesturi infernale zac
Și oamenii de ele se mai cruță,
Sfinția ta, întoarce-te-n copac,
Marș înapoi, părinte, în maimuță.

Rezumat extins la poezia Fătălăul de Adrian Păunescu

„Fătălăul” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu, în care poetul explorează tema trecerii timpului și a schimbării, prin intermediul personajului central, Fătălăul.

În prima strofă, Păunescu descrie un personaj misterios și neînțeles, Fătălăul, care este în permanentă mișcare și schimbare. Poetul subliniază faptul că acest personaj este diferit de ceilalți și că își urmează propriul drum.

În a doua strofă, Adrian Păunescu vorbește despre cum Fătălăul a fost influențat de schimbările și de evenimentele din viața sa și cum acestea l-au ajutat să se dezvolte și să evolueze.

În ultima strofă, poetul vorbește despre cum Fătălăul reprezintă trecerea timpului și cum acesta se transformă și se adaptează la schimbările care apar în jurul său. El subliniază faptul că trecerea timpului este inevitabilă și că fiecare dintre noi trebuie să învețe să se adapteze și să se schimbe odată cu el.

În concluzie, poezia „Fătălăul” de Adrian Păunescu explorează tema trecerii timpului și a schimbării, prin intermediul personajului central, Fătălăul. Poetul subliniază faptul că trecerea timpului este inevitabilă și că fiecare dintre noi trebuie să învețe să se adapteze și să se schimbe odată cu el, într-un mod asemănător cu evoluția și transformarea personajului Fătălăul.