Fata moşului de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Una dintre particularitățile povestirii constă în faptul că aceasta este bazată pe un vechi mit folcloric românesc, cu rădăcini adânci în cultura populară a țării. Această poveste a fost adaptată și popularizată de Barbu Ștefănescu Delavrancea, reușind să devină o parte importantă a literaturii românești pentru copii și tineret. Povestea pune în prim-plan tema justiției divine, a iubirii adevărate și a puterii credinței, încurajând cititorii să fie buni și să aibă încredere în ceea ce este bine și drept.

---

Copiii cutreierau voioşi via părăginită. Un şir, ţinându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhaţe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. – Cum dai ulciorul?

– Cum îl vezi,

cu ochii verzi,

ş-o lingură de păsat,

să nu zacă de vărsat.

Sub castani, oamenii stau de vorbă. Numai moş Doroftei judecă cel din urmă clondir şi-l stoarce, picătură cu picătură.

– Aşa să se scurgă ochii fetelor după mine.

– Ei, aş! ţi-ai trăit traiul, ţi-ai păpat mălaiul, zise una dintre femei. Mai bine ne-ai spune câte ceva, da mai altfel, nu ca nea Tămădueanu.

– Hai să spunem ghicitori, zise Doroftei, începând a cânta, legănând capul, cam fără voie, aci pe-un umăr, aci pe cellalt.

Şi lumea se grăbi a-i da de nimic ghicitorile lui.

– Bulgăraş de aur, joacă pe piele de taur?

– Soarele.

– Nuia vâjâia, ocolii ţara cu ea?

– Gândul.

– Şervet vărgat, pe Dunăre aruncat?

– Şarpele.

– Minţi, moţato!

– Curcubeul.

– Ei, aşa, aşa mai merge.

– Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie?

– Scoica.

– Hudurabaie-baie, bună de bătaie?

– Toba.

– Ce e mic, mititel, îşi îndreaptă Vodă hainele pentru el?

– Puricele.

– Eh! grăi moş Doroftei cam supărat, am să v-astup cloanţa la toate. Ghiciţi acuma, de vă taie capul, de nu, să-l tăiaţi voi pe el:

Din pulpă născută,

pe claie aruncată,

de vultur răpită,

de babă robită,

la domnie-ajunsă,

de ţigancă tunsă:

călugăraş mă făcui.

Ce să fie? Ce să fie? Toţi se uitau lung unii la alţii. Cei mai pricepuţi se codiră la răspuns. Vedeau ei că nu e glumă cu tata Doroftei. Tot bătrânii ştiu mai multe, nici vorbă. Câteva fete mari, necăjite de râsul lui Doroftei, cercară s-o brodească cum le-o trăsni prin cap.

– Nu e nunta? întrebă una din ele.

– Tu o să te călugăreşti după ce te-oi mărita, zise râzând Doroftei, şi-şi şterse faţa de sudoare.

– Ba e curat „minciuna”, zise alta.

– Minţi tu, fără să vrei, c-aşa fac proastele. Tu n-o să te măriţi decât când te-oi lua eu.

Aşa-i spuse ăsteia tata Doroftei, şi-o mângâie pe sub bărbie, că nu era tocmai o glumă dulce, mai ales pentru o fată mare, frumoasă, harnică şi cu zestre.

– Ei, să vă desluşesc tot eu, că tot eu de nu v-oi desluşi. Şi nu e de mirare, urmă Doroftei, că pe când vă năşteaţi voi, eu însuram flăcăi, măritam fete, beam o butie, luam o casă în spinare, atingeam cerul cu deştul şi ţineam douăzeci ca voi la subţioară, treizeci în brâu şi-o sută în sân. Iacă, e un basm cu ghicitoare vorba mea şi, de vreţi, am să vi-l spun, dacă mi-o face poala căpătâi o fată frumoasă.

– Mai e vorbă? Vrem, vrem!

– Uite, vin’ la mine.

– Ba la mine!

– Ba la mine, că-ţi caut în cap!

– Ba la mine, că-ţi aduc apă de la „Susana” să-ţi fac o turtă cât toate zilele.

Aşa îl rugară fetele pe bătrân, întinzându-l toate de mânecă. Doroftei îşi plecă capul în poala Marichei şi începu să povestească.

„Pe vremea când se înnodau iepurii de coadă şi iepuroaicele îşi spălau mustăţile în vârful stejarilor, în nu se ştie ce parte de loc, o babă şi-un unchiaş îmbătrâniseră fără să aibă copil.

Bani aveau, bucate aveau, cirezi de boi şi herghelii sumedenie. Unde zgâriau pământul, scoteau galbenul, că nici nu mai ştiau ce să-şi mai facă capului de atâta avuţie.

Într-o zi, baba trânti de la gură lingura cu zeamă şi aduse vorba aşa:

– Da’ bine, bărbate, ce ne foloseşte nouă, unor bătrâni, atâta bogăţie? Mai bine am fi săraci lipiţi, fără petic de cămaşă în spinare. Barem atunci ne-am trudi pentru gură. Dar aşa, bogaţi, putrezi de bani, şi să n-avem noi un copil măcar care să ne zică „tată” şi „mamă” şi să ne închidă ochii când o fi să ne ducem?…

– Lasă, femeie, grăi unchiaşul, nu te mai amărî, că o da Dumnezeu să dobândim şi noi unul… Cine ştie… Minunile de-aia sunt minuni…

– Aida-de, dacă n-a dat Dumnezeu până acum, nu mai dă de-aci înainte. Mai bine ar fi s-o ştergi mâine din revărsatul zorilor la Sfânta Vineri, milostiva, că aşa am visat eu ăst-noapte.

– Bine, mătuşă, bine, m-oi duce pân’ la sfârşitul pământului, numai s-avem şi noi un copilaş care să ne râdă şi să ne plângă în casă, că mă topesc şi eu ca şi tine de-atâta pustietate.

A doua zi unchiaşul se sculă cu noaptea în cap. Puse şaua pe Murga, o înstrună bine, încălecă şi o şterse, luându-şi rămas bun de la babă.

Şi merse, merse, şi trecu ape limpezi şi felurite, care aci curgeau drept, două-două, ca urmele carului, aci se răsfirau şi se rotocoleau pe după dealuri, pierzându-se unele spre răsărit, altele spre apus.

Şi lăsă în urma lui împărăţia florilor, a păsărilor şi a piticilor, unde cei mai mari sunt cei mai mici. Şi tocmai când se gândea că lumea de-acolo încolo n-o să mai fie ca lumea, iar dete peste oameni ca şi dânsul.

– Un’te’ci, moşule? îl întrebară nouă fraţi, tot unul şi unul, care se trudeau la arătură cu nouă boi cu coarnele aurite.

– Mă duc, taică, să-ntreb pe Sfânta Vineri ce să mă fac eu. Că mi-a dat Dumnezeu de toate, numai copii nu, şi mai bine mi le lua pe toate şi-mi dăruia un copil.

– Moşule, să spui şi de noi că întindem de dimineaţă până seara, cu nouă boi, şi brazdă tot nu facem. Se înfige fierul plugului adânc şi spintecă în sus, apoi alunecă pe deasupra ţelinei ca un călcâi pe gheaţă. Moşule, da’ să nu uiţi!

– Bine, tată, bine. Mai merse ce mai merse, şi întâlni un flăcău, voinic, să fi spart pietre-n pumni. Şi cât era de namilă şi de rumen, sta despuiat şi lungit pe-o rogojină la umbra bălăriilor.

Cum văzu pe bătrân, vru să îndruge ceva, şi cum deschise gura, gura – clanţ, falcă pe falcă. La urma urmelor, se frecă bine la ochi, căscă zdravăn, de i se văzu omuşorul şi, clefetind buimăcit de câteva ori, izbuti să spună, mai mult pe nas:

– Aba… Moşule… Încotro?… Un’te’ci pe-aşa zăpuşeală?…

– Iacă, taică, sa întreb şi eu pe Sfânta Vineri ceva de mine şi de mătuşa mea.

– Că ce bine ai face s-o întrebi şi de mine. Zac… gol puşcă… numai c-o rogojină… aci sub mine… aci-n spinare.

Şi căscă, din căscat în căscat, până-l trecură lacrimile. Şi-i căzu capul pe spate şi începu să horcănească parcă n-ar fi dormit de când lumea.

Şi tot aşa gonind goană de voinic la vreme de bătrâneţe, nemaiţinând socoteala zilelor ş-a săptămânilor, sosi la un deal nalt, cu fân ca mătasea de moale şi cu flori să le fi cules de-a încălarele. După ce sui dealul, dete peste o apă întinsă, liniştită şi sclipitoare ca o oglindă, din mijlocul căreia se ridică un glas ca de om:

– Moşule, moşule, nu trece aşa trecător, ci spune şi de mine, acolo unde te duci, că lată sunt, limpede sunt, adâncă sunt, şi peşte tot nu fac.

Mai apoi, un păr verde şi frumos:

– Moşule, să spui şi de mine, că nalt sunt, frumos sunt, că înverzesc, înfloresc şi mă scutur, şi pere tot nu fac.

La urma urmelor, din fundul unei fântâni:

– Moşule, de-ai simţi şi foc în cerul gurii, să nu te pleci la izvorul meu. M-ai blestema şi tu ca toţi care au trecut pe lângă mine. Mai bine ţi-ai căta de drum şi-ai întreba pe Sfânta Vineri, milostiva, că de ce izvorul meu, limpede ca roua şi rece ca gheaţa, codeşte gura călătorilor şi pleacă toţi bombănind: „Mai bine am fi băut dintr-o mocirlă, zvânta-ţi-ar Dumnezeu apele tale amare şi spurcate!”

Abia când i se mai ţinea viaţa într-un fir de păr, ajunse unchiaşul la poarta de argint a Sfintei Vineri. Şi cum se apropie de ea, Murga se trase înapoi spăimântată de-aşa mândreţe, c-o fi având dobitocul abur în loc de suflet, dar văzul e tot văz.

Peste porţi, mai dincolo de ele, un palat în lumini de toate feţele, că nici penele de pasăre măiastră, nici noaptea cu spuzeala de stele, nici zorile cu revărsatul lor, nici curcubeiele n-ar fi întrecut acest palat, minunea minunilor.

În pragul porţii bâzâia o albină, care se roti o dată şi trecu în pasăre, se roti a doua oară şi se prefăcu într-o ciută, se roti a treia oară şi se prefăcu într-o fecioară albă ca laptele, cu părul ca un abur auriu.

– Intră, îi zise ea, intră, că trebuie să fii om bun, altfel, fără să vreau, m-aş fi prefăcut într-o căţeluşă c-un dinte de fier şi cu altul de oţel şi te-aş fi făcut praf şi fărâme.

Sfânta Vineri, după ce ospătă bine pe unchiaş, îi dete trei mere de aur şi-i zise:

– Iacă, moşule, merele să le mănânce baba, iar cojile să le dai Murgii, şi vi se va împlini dorinţa, că ştiu ce vânturi te-au adus pe la mine.

Unchiaşul îi sărută poala şi se şterse cu o cută pe la ochi, îi sărută mâna dreaptă, i-o puse la frunte, apoi o întrebă şi de ce întâlnise în drum. Şi Sfânta Vineri îi răspunse ce se cuvenea fiecăruia. Moşul, nemaiputând de bucurie, întoarse Murga şi o luă spre casă. Când zări fântâna, fântâna, de departe, îl întrebă:

– Moşule, da’ de mine ce-a zis?

– Că până nu ţi-i scoate comoara de argint de lângă izvor, apă bună n-ai să ai.

– Moşicule, fă bine şi pune mâna pe-o cazma şi scoate-mi pustia de comoară.

Unchiaşul uşură fântâna. Sorbi o gură de apă limpede, rece şi bună, şi luă o desagă cu bani şi plecă.

Merse ce merse, şi zări părul. Nici nu-l zărise bine, şi părul începu să strige:

– Moşule, de mine ce-a zis? Moşule, de mine ce-a zis?

– Că până nu ţi-i scoate comoara de galbeni de la rădăcină, pere n-ai să legi în vecii vecilor.

– Taică moşule, pune mâna pe cazma şi îndură-te de mine. Moşul, cioc-boc, până dădu de buzele cazanului. Şi când îl scoase de-o şchioapă, părul înflori. Când îl scoase de două palme, părul se scutură. Iar de-l scoase pe de-a întregul, părul legă pere care crescură cât pumnul, se pârguiră şi se coapseră galbene-ceară.

Unchiaşul mâncă o pară dulce ca mierea, umplu cealaltă desagă cu galbeni şi plecă.

Când dete la apa adâncă, limpede şi lucie ca o oglindă, din mijlocul ei se ridică un glas jalnic:

– Moşule, da’ de mine ce-a zis? Moşu tăcu.

– Moşule, moşule, da’ de mine ce-a zis? Moşu tăcu. Şi tocmai din vârful dealului, se întoarse şi strigă, dând vânt Murgii:

– A zis că până nu-i îneca om, peşte n-ai să faci. Şi apa să repezi năprasnic, să-l soarbă, şi mai multe nu. Dar abia ajunse să umezească creştetul dealului, şi se prăvăli clocotind iar în matca ei, strigând de băgase spaima în moşul, care gonea năuc.

– Ah! hodorog şiret, căci n-am ştiut! Întâi pe tine te-aş fi răpus! Unchiaşul nu se opri decât lângă namila de voinic despuiat, care sforăia dus, întins pe rogojină.

– Hei, voinice, cică ţi-o fi de-atâta somn! Sfânta Vineri mi-a spus că, de nu vei munci, n-ai să rămâi nici cu rogojina aia de sub tine.

Leneşul se învârti pe partea cealaltă, crăpă ochii, căscă de trei ori în şir şi bombăni ameţit:

– Cată-ţi de drum, că de n-ar fi să mă scol în picioare, ţi-aş arăta eu… Apoi aşa leac de sărăcie ştiam şi eu… Şi închise ochii şi aţipi şoptind: Uf! da’ multă vorbă!

Şi dădu Dumnezeu un soare de frigea pământul şi asudau pietrele. Unchiaşul mâna, mâna. Şi calea nu se mai isprăvea. Şi foamea îl leşuia. Şi setea îl ardea. Tocmai acum înţelese că el călcase în gura lăcomiei. În loc de apă din fântână, luase arginţi, în loc de pere din păr, luase galbeni.

– Stăpâne, n-o mai duc, dă-mi ceva pe cerul gurii, zise Murga. Unchiaşul, nemaiavând încotro, scoase un măr de la Sfânta Vineri, îl mâncă, iar cojile le dete Murgei.

Mai merse ce mai merse, şi abia se mai ţinea pe şa, şi Murga abia se mai ţinea pe picioare.

– Stai, zise moşul, oi spune mătuşii că numai un măr mi-a dat Milostiva. Şi mâncă şi pe-al doilea.

Dar de ce mânca, de ce foamea creştea şi merele i se păreau mai bune. La urma urmelor, îşi dădu el un pumn în cap, dar mâncă şi pe-al treilea măr.

Cât înghiţi cea de pe urma felie, îl apucară căldurile şi rămase greu în pulpa piciorului drept.

Pulpa creştea, Murga se umfla (apucase şi ea din cojile merelor) şi drum mai era.

Când întâlni pe cei nouă fraţi, care trosneau cu biciul în spinarea boilor, şi brazdă nu mai spărgeau, le grăi, ţinându-şi drumul:

– Mi-a zis Sfânta, oameni buni, că până nu veţi dejuga pe muma ălor opt boi, brazdă n-o să trageţi, că omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie, ba.

Ajungând unchiaşul acasă – abia târându-şi piciorul – spuse babei tot, din fir până în aţă. Şi plânse baba ce plânse, apoi se-mbună, că tot o să aibă un copil, fie şi din pulpa moşului.

Pe unchiaş îl apucă facerea în mijlocul câmpului. Când îi plesni pulpa în două, sări din icrele lui o fată cu părul de aur, ce strălucea ca soarele, şi mirosea ca sulfina, şi tremura ca brebeneii ciufuliţi de vânt, şi zicea c-un glas dulce de te topea: „Tată, mi-e frig!” Unchiaşul, zăpăcit, o culcă într-o căpiţă de fân şi alergă să-i aducă un zăbun moale ca s-o înfaşe. Dar n-apucă să se întoarcă, şi un vultur, din albastrul cerului, îşi strânse aripile şi căzu glonţ pe căpiţă, răpi fata şi se pierdu în zarea de la răsărit.

Departe, departe, vulturul i-a clădit un cuib de puf în vârful unei sălcii pletoase ce se oglindea într-un pârâu argintiu. Vântul s-o răcorească, salcia s-o legene şi pârâul s-o descânte.

Aşa crescu fata până se făcu mare. Că „tata vultur” îi aducea câte-n lună şi-n soare, sângele murelor, mustul strugurilor, mierea albinelor şi miresmele florilor.

Într-o zi veni de la împărăţia vecină o slugă domnească să adape, sub salcie, pe bidiviul împăratului. Calul plecă nările la pârâu şi începu să sforăie şi să arunce bulgării de sub copite. Auzind aceasta, împăratul trase o ceartă robului şi-l trimise iarăşi la pârâu cu calul de căpăstru.

– Uite-te bine, prostule, c-o fi văzut calul ceva, nu se sperie el de florile mărului…

N-apucă să plece, şi se şi întoarse, spunând împăratului că în apă se vede chipul unei fete cu părul de aur, aşa de frumoasă, că la soare te poţi uita, dar la dânsa ba.

Împăratului pe loc îi rămni inima. Adună pe toţi ai curţii, ca să vadă cum să aducă în palat aşa minune. Dintre toţi ieşi o ţigancă, bătrână, zbârcită şi urâtă, şi vorbi aşa:

– Luminate împărate, să-mi dai un car cu boi, nişte pirostrii, o cremene cu amnar, o tingire, mălai, sită, peşte sărat ş-o ploscă cu vin vechi, şi ţi-o aduc eu cum nici că te-ai gândi.

– Daţi-i ce cere, zise împăratul. Dihania bătrână opri carul sub salcie şi începu să se văicărească, de hoaţă ce era.

– Vaaai! vai! Păcatele mele… Că mult mi-e foame… Şi pustiii de ochi m-au lăsat. Cum să fac eu mămăligă! Vaaai! vai!

Şi puse câteva găteje şi dădu s-aprindă iasca, dar izbi cu amnarul în unghii.

– Nu aşa, mamă, zise fata din salcie, făcându-i-se milă.

– Da’… cuuum, mamă?… Nuuu văd, mamă… Că m-au lăăsat pustiii de ochi…

Şi pirostriile le puse cu picioarele în sus, căldarea o răsturnă cu gura în jos, mălaiul îl turnă alături de sită.

– Nu aşa, mamă, nu aşa, zise fata cu părul de aur.

– Da’… cuuum, mamă?… Nuuu văd, nu văd… Dăă-te jos, mamă… Fiiie-ţi milă de-o biată bătrână… făără ochi… făără vedere…

Fata se dete jos din salcie. Aprinse focul. Puse de mămăligă şi-i întinse masa.

– Ţine-mi de urât, bunico, zise dihania, şi gustă şi dumneata, cucoană bună şi blajină, din peştele meu.

Fata o ascultă şi mâncă cu poftă peşte sărat. I se făcu sete. Baba îi întinse un pahar de vin, două, trei, până o ameţi ş-o culcă în poală, să-i caute în cap, „c-aşaaa se cade la cucoanele mari”.

Pe biata fată o fură somnul şi adormi tun. Bahniţa o puse în car şi, bătând să omoare boii, o aduse la tronul împărăţiei.

Când se deşteptă fata, plânse ce plânse, până ce se mângâie, că împăratul o îmbrăcă în mătăsării, o plimbă în caleşti şi-i făcu toate voile.

Dar n-apucă nici să aibă un cucon, şi, într-o zi, o altă haină de cioară se furişă pe lângă ea şi-i şopti în ureche:

– Măria-ta, măria-ta, o să naşti un copil mut şi orb, că te-a fermecat ţiganca care te-a robit. Vino cu mine în grădină, să te descânt.

Împărăteasa se înduplecă. Ce făcu, ce drese, ţiganca o adormi cu capul în poala ei. O tunse frumuşel de podoaba părului, se tunse şi pe ea de părul ei de porc şi, cum îşi puse acele cosiţe, ca nişte beteli de aur, pe loc se şi prinseră, ş-o şterse p-aci încolo. Iar împărăteasa rămase cu capul pe iarbă.

Când se deşteptă şi se văzu tunsă, plânse până ameţi şi plecă pe drum, încotro or duce-o picioarele.

Când îşi văzu împăratul pramatia de împărăteasă, neagră tăciune, spaima copiilor, crezu c-a pârlit-o soarele, după cum spunea ea, că n-avea ce să-şi facă capului văzând-o cu pletele de aur.

Împărăteasa adevărată luase lumea în cap. Pe drum întâlni un călugăraş, îi dădu veşmintele ei şi îi luă rasa şi caucul lui. Plecă înainte şi ajunse la stâna împărăţiei. Acolo, la un foc cu vâlvătăi, baciul şi ciobanii spuneau ghicitori, care de care mai împeliţate.

– Ia spune şi sfinţia-ta una, părinte călugăraş, îi zise baciul.

– Să spun, de ce nu, dar ghicitoarea mea e cu legătură mare. Dacă veţi ghici-o, să-mi luaţi rasa şi caucul, dacă nu, să vă iau eu turmele de oi.

– Bine, răspunseră ciobanii. Călugăraşul deschise gura şi zise:

– Din pulpă născută,

pe claie-aruncată,

de vultur răpită,

de baba robită,

la domnie-ajunsă,

de ţigancă tunsă,

călugăraş mă făcui.

O fi tunsă… O fi rasă… Că hâr… Că mâr… Ciobanii nu ghiciră, şi călugărul le luă turmele de oi şi-i lăsă cu buzele umflate.

Călugărul merse ce merse şi ajunse la cirezile şi la hergheliile împărăteşti, şi iar se legă cu ghicitoarea şi luă şi cirezile, şi hergheliile. Şi porni mai departe.

Atunci, dădură năvală ciobanii, văcarii şi herghelegiii la împăratul şi-i spuse că un călugăr, frumos de pică, c-o ghicitoare, le-a luat turmele, cirezile şi hergheliile, ş-a pornit cu ele, tânguind mai mult ca o femeie decât ca un călugăr.

Pe loc împăratul porunci la doi cetaşi să întoarcă călugărul din cale, ca să-i spună şi lui ghicitoarea pe care nimeni nu putu s-o dovedească.

Când se înfăţişă călugărul, toţi rămaseră înmărmuriţi de frumuseţea lui şi se uitau lung, dându-şi ghiesuri:

– Da’ unde-i sunt mustăţile?

– Da’ n-are barbă?

– Uh! ce ochi!

– Păcat că e prea gros!

– Păcat că e călugăr!

– Ei, rogu-te, părinte călugăraş, zise împăratul, şi nu-şi mai lua ochii de la el, ia spune-ne şi nouă ghicitoarea cu care ne-ai luat avuţiile. Călugărul începu:

– Din pulpă născută,

pe claie-aruncată,

de vultur răpită,

de baba robită,

la domnie-ajunsă,

de ţigancă tunsă,

călugăraş mă făcui.

– Cum? cum? Mai zi o dată.

– Dă-l încolo de hoţoman! Ce te uiţi în gura unui şiret… zise cioara de împărăteasă, albind ochii în cap. Împăratul îi întoarse spatele supărat, şi iar la călugăr:

– Mai spune, tată, mai spune o dată ghicitoarea. Părintele călugăraş mai spuse o dată ghicitoarea şi, pipăindu-se cu binişorul la cingătoare, începu să cânte:

– Copilaşul mamei,

dormi şi nu mai plânge,

că rasa nu strânge;

că rasa-i de jale

nu pentru matale;

caucul nu-i greu

pentru capul tău,

nici pentru al meu…

Aşa cântă şi-şi azvârli caucul din cap, iar din creştetul capului pân’ la brâu se desfăcură valurile de păr mai strălucitoare ca lumina soarelui.

Împăratul îşi cunoscu pe adevărata lui împărăteasă, îi dădu în genunchi şi-i plânse pe iminei.

Dar ca o fiară se răsuci pe loc şi, umflând pe cioara haină, care se gogoţase pe tronul împărăţiei, porunci ca iataganele s-o hărtănească, găilor s-o dăruiască şi vântului s-o risipească.

Şi încălecai pe-o şa şi vă spusei d-voastră aşa. Şi încălecai pe-o…”

– Ho! Ho! oprea la basma, tată Doroftei, că mai sunt p-acilea şi fete mari, zise Ţuguia. Şade rău. Nu fi slobod la gură. Aici nu e cumetrie cu chef şi cu lăutari.

– Aide, treacă-meargă ş-asta de la mine, mormăi Doroftei, să isprăvesc fără isprăvit, deşi mă ciupeşte gluma de limbă parc-aş fi luat în gură un furnecai întreg.

– Tată Doroftei, dar baba şi unchiaşul, dar vulturul ce s-au făcut? întrebă un copilandru care ascultase pitulat după Marica.

– Aci fuseşi, ciufule? răspunse bătrânul. Nu mai poţi după poveşti şi basme; copiii se joacă, şi tu pândeşti vorba cu urechile ciulite. O să visezi la noapte şi iar o să deştepţi pe mă-ta din somn. Dar cine poate să răspundă la ce întrebi tu? O să ajungi rău, că prea vrei să ştii multe! Aşa e basmul. Baba, moşul şi vulturul or fi crăpat de dor, şi pace bună!

– Mamă, mi-e foame, hai acasă, zise un alt copil, ca de patru ani, şi se plecă la urechea mă-sei şi-i şopti încetinel.

– Ce ţi-a spus, mamă Floare, spune drept! întrebară câteva fete mari, râzând să se prăpădească.

– Uite, băiat mare, şi cere ţâţă, aţi mai pomenit una ca asta?…

– Bravo! nu ţi-e ruşine, flăcău de însurat, şi adormi cu botul în sânul mă-tei.

– La şcoală, nu la ţâţă! Nu ţi-e ruşine!

– Să-ţi pui sabur, zise Doroftei.

– Am pus şi l-a spălat, răspunse Floarea. Iar copilul, ruşinat, fugea plângând spre casă, ne-ndrăznind să se mai uite îndărăt.

Scăpătase soarele. Adierea clătina frunzele castanilor. Copiii, aprinşi la faţă de zbenguială, se adunau unul câte unul, lăudându-se fiecare că pe el nu l-a luat „mama-gaia”, pe el nu l-a tăiat „hâra” şi nu l-a făcut porcar, că nimeni n-a fost mai grozav ca el în tot jirul.

În depărtare se-auzeau pocnete de bice. Erau grânarii. Sărbătoarea i-apucase pe drumuri.

Se sculară cu toţii de la umbra castanilor ş-o porniră în cârduri spre casă. Bărbaţii, tăcuţi, gândindu-se pe-a doua zi. Femeile vorbeau de leacuri.

– Aş! Untul de sunătoare nu e aşa de bun pentru bube, tăieturi şi zgaibe ca pătlagina.

– Foile de leandru, oricât le-ai fierbe în apă sărată, tot mai bună e ţintaura pentru friguri.

– Socul, macul, salcâmul şi coada-şoricelului sunt pentru tuse.

– Pânza de păiajene dezumflă obrinteala.

– Aş! Orice umflătură e mai bine s-o moi, s-o răsufli cu abureală de bozii, cu ceapă coaptă şi cu oblojeli de lipan.

– Pe Ancuţa, gropăreasa, a aruncat-o în apă rece, şi parcă i-a luat cu mâna lungoarea.

– Cătană şi-a descântat dălacul, şi l-a stropit cu apă ne-ncepută, fermecată de vestita Trandafiră, şi degeaba, a trebuit sa se ardă cu o muchie de bardă înroşită, altfel nu scăpa.

Aşa mergeau agale, spunând fiecare ce-o tăia capul. Şi sănătate, mulţumire, veselie.

A doua zi le aştepta lucrul, de dimineaţa până seara, şi ele îl aşteptau cu drag.

Copiii zburdalnici goneau înainte, cântând, fluierând şi aruncând cu bulgări „care mai departe”. Cei cu praştia şi-ascultau piatra cum piuia, ca un glonţ scăpat din carabină. Începuse a însera.

Găinuşele bâzâiau, zburând greoaie, şi copilele alergau după ele să le prindă cu şorţul. Licuricii şi-aprindeau scânteile de argint.

Şi acea linişte adâncă, întinsă peste toată mahalaua, aui de ţipetele copiilor când zăriră primul liliac care gonea, cotiş, de-a lungul uliţelor.

Cu toţii începură să azvârle căciulile în vânt, cântând:

– Liliac, liliac,

trage noaptea la conac!

din clopotniţa bătrână

hop o data! hop de două,

pân’ la nouă…

Liliecii dacă scapă

sub căciulă fac calpacă.

De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani, şi pe-aceeaşi streaje am intrat, pe-aceeaşi cărare m-am strecurat, şi n-am mai văzut mândreţea de-odinioară…

Rezumat extins la povestea Fata moşului de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Povestea „Fata moşului” de Barbu Ştefănescu Delavrancea urmăreşte viaţa unui bătrân şi a fiicei sale, care trăiesc împreună într-un sat moldovenesc. Moşul, deşi sărac şi vârstnic, are o fiică frumoasă şi bună, care îl ajută să îşi câştige traiul prin munca sa de la câmp.

Într-o zi, un boier trecător o zăreşte pe fata moşului şi îi propune să-i fie soţie. Fata acceptă din iubire pentru tatăl său şi din dorinţa de a-i oferi un trai mai bun. Boierul îi dăruieşte fetei daruri şi îi promite să o ia cu el la curte, dar înainte de a pleca, ea îi cere permisiunea de a-şi lua rămas bun de la tatăl său. În timp ce îşi ia rămas bun, fata îi cere moşului să îi dea o bucăţică din cuptorul în care pregătea pâinea, spunându-i că îi va fi de mare folos.

La curte, fata moşului este tratată cu dispreţ şi umilinţă de soţul său şi de familia acestuia, iar boierul îi ia bucăţica de cuptor şi o aruncă la păsări. Într-o zi, fata moşului descoperă că bucăţica de cuptor s-a transformat într-un pom roditor şi îi aduce bogăţie şi fericire.

Când îşi dă seama de valoarea bucăţicii de cuptor, boierul încearcă să o ia înapoi de la fata moşului, dar ea refuză să i-o dea înapoi şi îl părăseşte. Întoarsă la tatăl său, ea îi dăruieşte din bogăţiile sale şi îi face traiul mai bun. Povestea subliniază importanţa iubirii, loialităţii şi adevăratei bogăţii, care nu poate fi cumpărată cu daruri sau bani.