Făt-Frumos cu carâta de sticlă de Petre Ispirescu

„Făt-Frumos cu carâta de sticlă” este o poveste populară românească culeasă și transcrisă de Petre Ispirescu. Un făt-frumos ajunge la o curte în care oamenii sunt adormiți și în care o prințesă este prizoniera unui balaur. El trebuie să dovedească curaj și pricepere pentru a o elibera pe prințesă și pentru a-și îndeplini misiunea. Cu ajutorul unor daruri magice primite de la animalele din pădure, Făt-Frumos reușește să învingă balaurul și să o salveze pe prințesă.

Deși povestea prezintă un subiect comun în basmele populare – salvarea unei prințese – acțiunea se concentrează pe caracterul Făt-Frumos și pe modalitatea în care acesta își folosește curajul și priceperea pentru a depăși provocările. De asemenea, există și un aspect moral al poveștii, care subliniază importanța altruismului și a sacrificiului personal în ajutorarea celor care au nevoie.

---

A fost odată un om, căruia i se urâse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru. Vezi că văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini fiarele pădurilor, şi aşa de bun era el la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau şi îi lingeau picioarele când se întâlneau cu dânsul.

Într-una din zile, ducându-le el la marginea râului, ce curgea prin pădurea aceea, ca să se spele, văzu un sicrinel, încheiat şi smolit bine, că vine pe apă şi se opreşte de marginea unde sta el, şi îndată auzi că orăcăieşte ceva ca un copilaş.

Stătu puţin şi cugetă el, ca ce să fie asta? Dar după ce se rugă puţin, ca să se depărteze de el ispita satanei, dacă ispită ar fi, şi după ce văzu că orăcăitul se înteţeşte, necum să piară dinaintea lui, prinse a scoate sicriaşul la margine. Şi, deschizându-l, găsi într-însul un copil mic ca de două săptămâni. Cum îl luă în braţe, copilul tăcu.

Atunci sihastrul mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis suflet de om cu care să-şi mai petreacă urâtul în bungetul ăla de codru.

De gâtul copilului găsi un baier în care citi pustnicul că acel copil este fiu al unei fete de împărat.

De crescut, ar fi voit pustnicul să-l crească, dară nevoia era cu ce să-l hrănească. Atunci plecându-şi genunchii se rugă Domnului cu căldură, şi îndată răsări ca din pământ din iarbă verde un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare, altele în pârg, iară altele coapte şi numai bune de mâncat. Dete copilului zeamă stoarsă din o smochină, şi mâncă copilaşul, de se minună şi sihastrul.

Aşa îl crescu el acolo, până se făcu măricel, începu a umbla şi a mânca şi câte altceva ce-i da sihastrul.

După ce se mai mări, învăţă pustnicul pe fiul său de suflet să citească, şi să-şi adune rădăcini şi alte verdeţuri pentru hrană. Şi aşa petreceau ei acolo în tihnă, fără să-i supere cineva, bătrânul învăţând pe copil tot ceea ce ştia el despre lume şi ale lumii, copilul ascultând şi băgând la cap tot ce-l învăţa tată-său cel dat lui de sus.

Trecu aşa câţiva ani. Când, într-una din zile bătrânul spuse fiului său că o să se ducă la Dumnezeu.

– Să nu te sperii, dragul meu, că are să vie un leu groaznic să-mi sape groapa, şi tu să mă bagi într-însa şi să mă acoperi cu pământ. Apoi să te sui în podul colibei mele şi să iei d-acolo frâul ce vei găsi şi să-l scuturi.

Încă vorbind, pustnicul se culcă şi adormi somnul cel de veci. Băiatul plânse cu foc, văzându-se singur. Apoi iată, nene, că leul cel groaznic venea răcnind. I se făcu băiatului părul măciucă în cap de frică, dară, aducându-şi aminte de vorbele bătrânului, se linişti şi privi cum săpă groapa, în care el puse pe tată-său, şi îl acoperi cu pământ. După ce băiatul făcu precum îi zisese bătrânul, leul se duse în treaba lui şi nu se mai întoarse pe acolo.

Băiatul rămânând singur, rătăcindu-se prin desişurile pădurei, plângea şi se tânguia de ţi se rupea rărunchii de mila lui. Şi, aducându-şi aminte de cuvintele bătrânului, tatălui său, se sui în podul colibei, găsi frâul, îl luă şi se dete jos cu el.

Am uitat să vă spui. După moartea bătrânului, smochinul se uscă de tot, nemairămânând decât un buştean pârlit, stând înfipt în pământ.

Dacă se dete jos cu frâul, băiatul îl scutură şi, iată că, se arătă un armăsar cu şase aripi şi zice:

– Ce porunceşti, stăpâne?

– Ce să poruncesc? răspunse băiatul, ia să stai cu mine, aici, că mi-e urât singur.

– Ba nu, stăpâne, d-ta să mergi la lume, să faci ce ţi-oi zice eu, că va fi mult mai bine de d-ta.

Se miră băiatul de spusele calului. Vezi că el nu ştia nimic de ale lumii. Se mai miră o toană când îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat. Şi, după povaţa calului, băgă mâna în urechia lui cea stângă şi scoase nişte haine, cu care se îmbrăcă.

Şi încălecând, îl duse calul la un oraş şi trase la un han. Se miră el de tot ce vedea şi lua aminte la tot ce făcea ceilalţi oameni.

Iară după ce trecu câteva zile, în care băiatul se mai deprinse cu lumea, calul îi zise că trebuie să-şi facă şi dânsul un căpătâi. Pentru aceasta îi zise să se lege la ochi şi încălecând zbură cu dânsul, ca vântul, ducându-se într-un dâmb şi se opri acolo. Apoi îi zise:

– Stăpâne, descalecă, şi cu frâul în mână, apleacă-te şi ia de pe jos ce ţi-o da de mână şi umple-ţi sânurile.

– Aşa orbeşte, ce naiba o să apuc? Mai bine ar fi să mă dezleg la ochi, răspunse băiatul.

– Să nu faci una ca asta, vai de mine! că în clipa ce vei deschide ochii, cu moarte vei muri, îi zise calul.

Băiatul ascultă. Descălecă, dară frâul din mână nu-l lăsă. Se plecă jos şi cu cealaltă mână lua pe nepipăite tot ce putu apuca, îşi umplu sânurile, încălecă şi porni înapoi.

Acasă dacă ajunse şi se dezlegă la ochi, ce credeţi că mi-ţi văzu, boieri dumneavoastră? numai pietre nestemate, una mai frumoasă decât alta, una mai mare decât alta. El nu ştia ce sunt alea, se juca cu dânsele ca copiii cu pietricelele. Calul însă îl învăţă ce să facă cu ele.

Luă numai câteva şi se duse pe la neguţători de le schimbă pe bani. Plăti la han, îşi cumpără cele ce îi era de trebuinţă şi-i mai şi rămase.

Acum calul îl învăţă ce să mai facă. Îl învăţă să aleagă vro câteva pietre din cele mai mari şi mai frumoase şi să le ducă în dar la împăratul locului aceluia.

Şi el făcu aşa.

Iară dacă se duse la împăratul cu darul şi văzu că îl priimeşte împăratul cu mare cinste şi atât îi preţuieşte darul, el spuse că mai are încă multe.

Se sperie şi împăratul de atâta bogăţie ce văzu la băiat şi-l luă în nume de bine.

Nu era ţârmonie la curte, unde să nu fie şi el chemat. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare, ca să nu fie şi el acolo.

Azi aşa, mâine aşa, el făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi de boieri şi învăţă de la dânşii, ia numai aşa auzind şi văzând, toate obiceiurile: cum să mânuiască sabia ori paloşul, cum să răsucească buzduganul, cum să întinză arcul şi să ochească, ba încă îi şi întrecu, că era deştept băiatul, iscusit şi numai spirit, ca un român verde ca bradul şi mândru ca stejarul.

Toate bune. Numai de un lucru nu-şi putea da el seamă. Că de ce adecă împăratul era tot trist şi tânjea firea într-însul. Într-una din zile nu ştiu cum îi veni lui bine şi prinse a-l întreba:

– Împărate, zise el, toate bunătăţile de pe lume ai, toţi ţi se închină ca la un mare împărat, ce ai la sufletul tău de eşti tot fără chef şi mâhnit?

– Ei, dragul meu, ce să am? Ia nişte păcate de la Dumnezeu am avut să trag pe lumea asta şi acum m-au ajuns. Aveam o fată şi doi băieţi şi parte de ei n-am avut. Un spurcat de zmeu mi-a furat fata şi nu pot da cu mâna de urma ei, deloc, deloc. Două oştiri am trimis, împreună cu fiii mei şi toţi cu totul s-au prăpădit. Nevasta mea, împărăteasa, s-a sfârşit de dorul copiilor şi eu nu e departe până să mă duc să mă împreun cu dânsa, că uite, simţ că slăbesc din zi în zi, şi nu-mi mai dă inima să mă veselesc.

Băiatul tăcu şi-i păru rău că aduse vorba despre lucruri atât de mâhnitoare sufletului împărătesc.

Dacă se întoarse acasă la dânsul, spuse calului cele ce află, şi-l întrebă, că nu e chip a scoate pe fată din mâna zmeilor?

Calul îi răspunse:

– Ce nu se poate pe lumea asta? Însă ca să scapi pe fată din mâna zmeului, cam greu lucru este din pricina zgripsoroaicii de mă-sa, că este şi vrăjitoare de înghiaţă apele.

Atâta fu destul băiatului să afle. El nu voi să ştie greu negreu, şi se duse drept la împăratul.

Mai aduse vorba încă o dată despre copiii lui cei pierduţi, cercetă mai cu d-amănuntul despre dânşii, apoi zise:

– Mă voi duce să ţi-i aduc eu, mărite împărate.

– Fugi d-acolo, voinice, îi răspunse împăratul. Nu-ţi mai pierde tinereţele în deşert. N-a putut face nimic novacul meu, n-a putut face nimic arapul meu, dară încămite tu, un copil necercat în ale războiului. Novacul avea darul de culca la pământ o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cât era ea de mare, când aducea o dată mâna de o da la spate şi apoi el se punea de şedea d-asupra movilei. Arapul meu avea darul de a înghiţi o oştire cât de mare, când sorbea o dată, şi apoi o da afară ca şi mistuită. Şi totuşi ei s-au răpus ducându-se cu fiii mei la război.

– Voi cerca şi eu, mărite împărate, dacă-mi vei da voie.

– Du-te, băiete, dacă te trage aţa la moarte.

Şi luându-şi ziua bună de la împăratul, voinicul se duse la calul său şi-i spuse tot ce auzise de la împăratul, şi tot ceea ce hotărâse el să facă.

– Să mergem, răspunse calul, însă cu cugetul tot la Dumnezeu, şi el nu ne va lăsa să pierim.

Vezi că nu ştiu de ce, dară voinicul simţi că parcă fata împăratului să fie scrisa lui, şi parcă nu mai avea odihnă în oase.

Se pregăti şi porni. Şi merse, şi merse, şi merse, zi de vară până-n seară, ca cuvântul din poveste, care d-aci încolo mai frumos este, până ce au ajuns la o poiană verde şi dezmierdătoare. Aci dacă stătură în popas, prinse a se sfătui cu calul, ce şi cum să facă, iară calul, ca un năzdrăvan ce era el, îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbândă, la dor de copilă blândă.

Şi mai merse ce mai merse şi ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul şi cu totul de sticlă, şi strălucea de la soare te puteai uita, dară la dânsele ba.

Până a nu intra în curţile palatului stătură şi spionară, ca să ştie cum stau lucrurile în această curte. Trei zile şi trei nopţi umblară prin preajma palaturilor şi mai ispitind, aflară că zmeoaica cu zmeul nu erau acasă.

Atunci Făt-Frumos călare intră în palaturi şi se opri drept la scară. Fata, cum îl văzu, ieşi afară. Vorbi cu Făt-Frumos d-a-n-călarele şi se înţeleseră la cuvinte. Fata, văzând că are a face cu un viteaz, intră în cămară, luă cu dânsa o gresie, o basma cu chenar pe margine şi o perie, ieşi repede din casă, se puse pe calul lui Făt-Frumos şi o luară la sănătoasa.

Cum păşiră pragul porţii, începură curţile şi palaturile a hăui, de se ferească Dumnezeu! Şi auzind zmeoaica de unde era dusă, într-o clipă se întoarse acasă. Aci dacă sosi şi văzu că fata este răpită, se luă după dânşii şi goneşte-i, şi goneşte-i, până ce, când era să puie mâna pe ei, fata aruncă peria înaintea zmeoaicei şi îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea pui de pasăre să răzbată printr-însa.

Zmeoaica făcu ce făcu, roase la copaci, căţărându-se din cracă în cracă şi strecurându-se prin desişi, până ce trecu dincolo şi să te ţii după dânşii!

Calul zbura ca vântul, dară zmeoaica venea după dânşii ca gândul. Când să puie mâna pe dânşii, fata aruncă în urma ei basmaua. Odată se făcu o apa mare, mare de d-abia i se vedea marginea şi de jur împrejur înconjurată de foc. Zmeoaica se făcu luntre şi punte şi trecu. Dete prin foc şi prin apă, şi după dânşii! tot după dânşii, şi din goană nu-i slăbea!

N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai de Doamne-ajută şi iată că zmeoaica iară îi ajunse.

Atunci fata aruncă d-a-nfuga şi gresia. Odată se făcu între dânşii şi zmeoaică un munte, numai şi numai de piatră.

Zmeoaica crăpa de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor de cătrănită ce era. Începu a se sui pe munte, dară aşi! unde era pomana aia, ca să se poată urca? Muntele era drept şi piatra lustruită, mă rog, ca o gresie ce era ea. N-avea unde pune piciorul, ca să se sprijinească. Când se atingea de câte un colţ de piatră, cărnurile îi sângera, căci era aşa de ascuţit de tăia ca briciul.

În cele de pe urmă, mai căţărându-se din stei în stei, mai d-a buşele, ca o lipitoare făcu pe dracul în patru şi se urcă d-asupra muntelui. Făt-Frumos sta în poale cu arcul în mână. Zmeoaica cum se văzu în vârful muntelui, răsuflă o toană şi, învârtejindu-se la vale, se lăsa ca o furtună.

Făt-Frumos, cum văzu una ca asta, înstrună iute arcul, puse săgeata şi o luă la cătare. Când îi veni bine, dete drumul arcului şi o săgetă drept în ochi. Zmeoaica o dată dete un ţipăt de se cutremură muntele şi numai iacă venea d-a rostogolul, gemând. Când ajunse jos, se făcu mototol de durere. Făt-Frumos, cu buzduganul în mână, se apropie de dânsa, îi mai dete vro câteva lovituri d-alea îndesatele că nu murise încă.

Atâta mai apucă să zică zmeoaica:

– M-ai mâncat friptă! fecior de lele ce mi-ai fost.

Căscă gura de trei ori şi când îi ieşi sufletul din oase, se răspândi o duhoare de nu putea nimeni să stea lângă dânsa. Atât de spurcată ce era, dihania!

Făt-Frumos şi fata de împărat nu mai puteau de bucurie. Ei voiră să se întoarcă acasă la împăratul, carele îi aştepta cu mare nerăbdare.

Dară calul le răspunse:

– O! o! cine se pripeşte, se pârleşte. Trebuie întâi să omorâm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci până va fi acesta d-asupra pământului, pace de el nu veţi avea. Apoi să sculăm din mormânt pe fiii de împărat şi oastea ce i-a prăpădit zmeoaica cu farmecele sale, şi aşa, cu tot avutul zmeilor, să ne întoarcem acasă.

Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul, şi porni din nou la palaturile zmeoaicei.

Zmeul aştepta înarmat să vază ce izbândă făcuse mă-sa. Când însă văzu pe Făt-Frumos viind ca un voinic cu fata lângă dânsul pe cal, i se tăie mâinile şi picioarele. P-aci, p-aci era să se piarză zmeul de părere de rău, că se răpusese mumă-sa. Dară îmbărbătându-se, stătu locului, ca să se ia la luptă cu Făt-Frumos.

Acesta atâta şi aştepta. Vezi că îl învăţase calul cum să meargă la luptă şi cum să facă.

Se apucară deci la trântă. Şi lupte-se, şi lupte-se, zi de vară până-n seară, şi ca să se dovedească unul pe altul, nici că se pomenea.

Văzând Făt-Frumos că îi apucă noaptea, odată se opinti din toate puterile, ridică în sus pe zmeu şi, aducându-l, îl băgă în pământ până în gât şi, ţinându-l acolo sub picior şi cu sabia goală în mână ridicată d-asupra lui, îl întrebă despre fraţii fetei şi despre oştile trimise.

Zmeul crezând că o să-l ierte de la moarte dacă i-o spune, răspunse:

– Movilele de pământ ce ai întâlnit până aici sunt fraţii fetei împăratului şi oştile lui. Hrisoavele legăturei lor sunt puse într-o cutie de argint şi păstrată pe poliţa de după sobă din cămara mamei; cine le va lua şi le va citi d-asupra acelor movile, ca să desfacă făcutul lor, legătura vrajelor se va dezlega şi toţi vor învia ca şi cum n-ar fi fost legaţi de când pământul.

Atâta trebuia lui Făt-Frumos să ştie. Îi reteză capul şi îl lăsă acolo corbilor să-l mănânce.

Şi, intrând în palaturile zmeoaicei, fata, care ochise cutia cu pricina, se duse drept ca pe ciripie, puse mâna şi o luă. Când colo ce să vază? câte movile era atâtea şi hrisoave.

Acum altă nevoie. Cum să ghicească hrisoavele movilelor. Se hotărâră să meargă la câte una din ele şi să citească toate hrisoavele de legătură, până va da peste acela al movilei aceleia.

Tocmai acum îşi veni şi Făt-Frumos de acasă. El băgase de seamă că aceste moviliţe de pământ grămădit se cutremurau când trecea pe lângă dânsele, dar nu-şi putea da seamă ca ce să fie.

Şi, întorcându-se, stete la cea dintâi moviliţă ce întâlni, ceti un hrisov, ceti altul, nimic! mai citi încă unul şi încă unul, pasămite acesta era hrisovul prin care se legase vrajele moviliţei de faţă că, numai, măre, unde începu movila să se cutremure şi apoi să se legene, de părea că vrea să se dezgrădineze de pământ şi în cele din urmă pieri, şi în locu-i rămase un tânăr fecior de împărat, viu nevătămat.

Acesta, cum deschise ochii, se uită împrejur, şi zise:

– Oh! soru-mea, dară greu somn dormii!

– Greu, fratele meu, şi ai mai fi dormit tu mult şi bine de nu venea omul acesta, trimis de Dumnezeu, să ne scape de la robie.

Atunci, întorcându-se către Făt-Frumos, îi zise:

– Oricine vei fi, frate să ne fii.

– Frate până la moarte, răspunse Făt-Frumos.

Şi, îmbrăţişându-se, porniră şi pe la celelalte movile şi la toate tot aşa făcură. Învie pe celălalt frate, pe novac, pe arap cu toate oştile lor.

Şi se făcu o bucurie mare între dânşii de nu se poate spune. Bietul Făt-Frumos umbla din mână în mână, căci toţi voiau să-l îmbrăţişeze de mulţumire.

Şi, întorcându-se din nou la palaturile zmeoaicei, plesni de patru părţi ale curţilor cu un bici, ce era după uşă în cui, care se făcu un măr de aur; Făt-Frumos îl luă şi îl băgă în sân. Apoi el, împreună cu fata, se puseră în carâta zmeoaicei care era numai şi numai de sticlă, cu cai cu tot de sticlă, şi se întoarse la împăratul cu alai mare.

Când veniră olăcarii şi spuseră împăratului că i se întorc toţi fiii lui înapoi cu oşti cu tot, p-aci, p-aci era să se piarză de bucurie. Îşi ţinu însă firea şi le ieşi înainte, cale d-o zi.

Darămite când se văzură! Nu ştia bietul împărat pe care să îmbrăţişeze mai întâi. Şi când îmbrăţişa pe câte vrunul, parcă nu-i mai venea să se dezlipească de dânsul.

Intrând în oraşul împărătesc, alaiul se orândui astfel: întâi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos, după care era Făt-Frumos cu fata împăratului în carâta zmeoaicei cea de sticlă, de o parte şi de alta fiii împăratului călări şi apoi călărimea, în cap cu novacul şi cu arapul.

Gloatele se îmbulzea şi da unul peste altul, care mai de care să vază pe mântuitorul fiilor împăratului şi toţi cu un glas strigau că el să le fie împărat.

După ce se cunună Făt-Frumos cu fata împăratului, acesta, fiind şi bătrân, se coborî din scaunul împărăţiei, şi se urcă Făt-Frumos.

Şi domniră în pace şi în linişte, lăudaţi de popor, până în ziua de astăzi, de n-or fi murit.

Rezumat extins la povestea Făt-Frumos cu carâta de sticlă de Petre Ispirescu

„Făt-Frumos cu carâta de sticlă” este o poveste populară românească, culeasă și transpusă de Petre Ispirescu. Aceasta urmărește povestea lui Făt-Frumos, un tânăr frumos și curajos, care se angajează să îndeplinească trei sarcini date de împăratul unui regat îndepărtat pentru a-și câștiga mâna fiicei sale, cea mai frumoasă dintre toate fetele din lume.

În prima sarcină, Făt-Frumos trebuie să aducă o carâta de sticlă, deoarece împăratul dorea să vadă dacă tânărul este destul de priceput pentru a-și îndeplini sarcina. Făt-Frumos este ajutat de un urs bătrân, care îi arată unde se află obiectul cerut și îl ajută să-l obțină.

În a doua sarcină, Făt-Frumos trebuie să aducă un măr din grădina împărătească, care este păzită de o zână rea. De această dată, tânărul primește ajutorul unui șarpe înțelept, care îi oferă o soluție ingenioasă pentru a-și atinge obiectivul.

În ultima sarcină, Făt-Frumos trebuie să găsească izvorul cu apă vieții, care se află într-un loc ascuns și este păzit de un balaur uriaș. De data aceasta, tânărul primește ajutorul unei păsări de aur, care îl ghidează către locul dorit.

După ce își îndeplinește toate sarcinile, Făt-Frumos primește mâna fiicei împăratului și devine noul rege al regatului. Povestea este o metaforă pentru curajul, perseverența și abilitățile necesare pentru a-ți atinge obiectivele și pentru importanța ajutorului oferit de alții pe parcursul acestui proces.