Un fapt interesant despre poezia „Fără cuvinte” de Lucian Blaga este că aceasta face parte din volumul său intitulat „Poemele luminii,” publicat în 1919. Acest volum reprezintă debutul literar al lui Blaga și marchează începutul carierei sale literare remarcabile. „Fără cuvinte” este una dintre poeziile semnificative din acest volum și se remarcă prin utilizarea simbolismului și a imagisticii poetice pentru a exprima complexitatea emoțiilor și a stărilor sufletești. Această poezie ilustrează abilitatea lui Blaga de a explora profunzimea condiției umane în operele sale literare.
azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte
Rezumat extins la poezia Fără cuvinte de Lucian Blaga
Poezia „Fără cuvinte” de Lucian Blaga este o operă lirică profundă și expresivă care explorează limitările limbajului în exprimarea emoțiilor și a stărilor sufletești complexe. Iată un rezumat extins al acestei poezii:
Poezia începe prin afirmarea că uneori „inimile tainice nu mai au cuvinte.” Această afirmație sugerează că unele trăiri și sentimente umane sunt atât de profunde și intense încât nu pot fi exprimate în cuvinte. Limbajul, care este de obicei folosit pentru a comunica și a exprima emoțiile, poate să devină inadecvat în fața unor experiențe extraordinare.
Autorul folosește imagini și simboluri poetice pentru a ilustra această idee. De exemplu, descrie inimile oamenilor ca fiind „niște ochi fără pleoape,” sugerând că aceste inimi sunt deschise și vulnerabile, dar și că sunt incapabile să închidă în ele anumite experiențe și sentimente.
Versurile poetului exprimă o meditație asupra complexității umane și asupra naturii noastre profunde și adesea misterioase. Poetul sugerează că există aspecte ale vieții noastre interioare care scapă de capacitatea cuvintelor de a le descrie în mod adecvat.
În final, poezia „Fără cuvinte” transmite cititorului profunzimea și complexitatea emoțiilor umane și sugerează că, uneori, tăcerea sau limbajul poetic sunt mai potrivite pentru a exprima stările sufletești profunde decât cuvintele obișnuite.
În ansamblu, „Fără cuvinte” de Lucian Blaga este o poezie care celebrează puterea limbajului poetic și recunoaște limitele limbajului comun în exprimarea unor experiențe umane deosebite. Este o lucrare lirică care invită la contemplare și la meditație asupra complexității condiției umane.
Informații adiționale despre poeziile de Lucian Blaga
Vezi aici toate lista la toate poeziile lui Lucian Blaga pe povesti-online.com. Citește mai mult despre Lucian Blaga pe Wikipedia.
A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în ziarul Românul (sub semnătura Ion Albu), cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909.
