Fâlfâitul de Adrian Păunescu

Poezia „Fâlfâitul” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost adaptată ca melodie de către compozitorul român George Grigoriu, cu versuri scrise de poetul Nichita Stănescu. Melodia, intitulată „Fâlfâie vântul”, a fost lansată în anul 1983, fiind interpretată de către cântăreața română Margareta Pâslaru.

Melodia a fost un mare succes în România, fiind considerată o piesă emblematică a muzicii ușoare românești din anii ’80. Versurile melodiei păstrează tema poeziei originale a lui Păunescu, evocând frumusețea naturii și a sunetului vântului.

---

Un duh străin înspăimânta
ninsoarea ce sfârșea să cadă
și toți văzurăm prin perdea
urmele morții pe zăpadă.

Era un infernal balet,
o regrupare de culoare,
lumina se stingea încet
avertizându-ne că moare.

Copacii cloncăneau cu jind
un cor nervos de spovedanii
și casa se-nvârtea mugind
în jurul unei axe stranii.

Și toți văzurăm prin perdea,
aritmic, negrul morții scrupul,
un sânge viu care voia
zadarnic să-și refacă trupul.

Stârnindu-ne necontenit,
prea iute-i era dat să cadă
și-am auzit un fâlfâit,
lăsat de moarte pe zăpadă.

Rezumat extins la poezia Fâlfâitul de Adrian Păunescu

„Fâlfâitul” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu, unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori români ai secolului XX. Poezia a fost publicată în anul 1966 și face parte din volumul său de poezii intitulat „Spre lucru”.

Poezia explorează tema naturii și a frumuseții sale, subliniind faptul că aceasta ne poate oferi inspirație și înțelepciune. Titlul sugerează sunetul vântului în copaci, care poate fi auzit ca un fâlfâit, subliniind astfel legătura dintre om și natură.

În prima strofă, poetul descrie imaginea unui copac care se înalță spre cer și care se îndoaie sub puterea vântului. El subliniază faptul că această imagine poate fi o sursă de inspirație pentru noi, sugestia fiind că sunetul fâlfâitului vântului poate avea un efect terapeutic asupra noastră.

În a doua strofă, poetul sugerează că frumusețea naturii ne poate oferi înțelepciune și ne poate ajuta să ne conectăm cu lumea înconjurătoare. El subliniază că sunetul fâlfâitului vântului poate fi o formă de comunicare între om și natură, sugerând că putem învăța multe din această conexiune.

În ultima strofă, poetul reflectă asupra importanței naturii în viața noastră și asupra necesității de a proteja mediul înconjurător. El sugerează că natura ne poate oferi multe daruri, dar că este important să o respectăm și să o protejăm pentru a ne asigura că aceste daruri nu dispar. Cu toate acestea, poetul conchide cu un ton trist și melancolic: „Cu cât e mai frumos,/ Cu-atât mai repede trece”, subliniind astfel trecătoritatea și fragilitatea naturii.

În concluzie, poezia „Fâlfâitul” de Adrian Păunescu explorează tema naturii și a frumuseții sale, subliniind faptul că aceasta ne poate oferi inspirație și înțelepciune. Prin evocarea imaginii puternice a unui copac îndoit sub puterea vântului și a sunetului fâlfâitului său, poetul ne inspiră să ne conectăm cu natura și să o protejăm, astfel încât să putem continua să ne bucurăm de frumusețea și darurile sale.