„Fiii omului”, poemul din care face parte „Epistola Dlui I. C.”, este considerat una dintre cele mai importante opere ale lui Grigore Alexandrescu, fiind o explorare profundă a umanității și a condiției umane. Poemul, scris în 1848, a fost publicat pentru prima dată în revista „Foaia pentru minte, inimă și literatură” din Iași. Acesta a fost bine primit de critici și a contribuit semnificativ la afirmarea lui Alexandrescu ca una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române.
Prietene, mai tii tu minte acele povatuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemultumiri?
C-aveai cuvânt, o vaz bine; eu prea înselat eram,
Când socoteam de cumplite relele ce-atunci cercam.
Într-o zi (de atunci însa multa vreme a trecut),
Povestindu-ti eu o noua neplacere ce-am avut,
Te-ai întors, si c-o zâmbire: “Vaz adevarat, mi-ai zis,
Si cunosc ca ai dreptate, dar arata-o în scris,
Si în versuri, iar nu-n proza, caci oricâti sunteti poeti,
Voie a va plânge-n proza de l-Apolon nu aveti”.
Uitasem aceasta gluma. Acum, fara sa gândesc,
Cea dintre noi departare, locul unde locuiesc,
Neîngrijirea, nelucrarea poet ma silesc sa fiu
Si în versuri de un stânjen lucruri de nimic sa-ti scriu.
Sunt încredintat c-ai râde, când vreodata ai putea
Sa ma vezi umblând pe câmpuri, ratacit cu muza mea,
Si vânând câte-o idee, câte-o rima, un cuvânt,
Când prin luna si prin stele, când pe cer si pe pamânt.
Iar de gropi nici ca e vorba, caci în câte-am cazut eu,
Cautând câte-un fraz nobil, stie numai Dumnezeu!
Nu gândi cu toate-acestea cum ca ma gatesc sa cânt
Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sânt,
Sau sa laud pe vitejii fii ai vechii libertati,
Care cu fierul în mâna, pe zidul sfintei cetati,
Pentru a unei cruci umbra în razboaie au pierit,
Si ghirlanda vesniciei cu-a lor moarte-au dobândit.
Astfel de nalte sujeturi pentru muza mea nu sânt;
Pân-a nu zbura în ceruri, ea se cearca pe pamânt,
Precum soldatul ce este pentru razboi pregatit,
Pân-a nu pleca, si-ncearca al sabiei ascutit.
Vino dar, de ai rabdare, si asculta sa-ti descriu
Un cuprins unde-ntâmplarea astazi voieste sa fiu,
Ca sa n-ai cuvânt a zice c-a mea muza n-a facut,
Pentru buna ta placere, orice-n mâna i-a statut.
Aici nu sunt vai sau dealuri, nu sunt crânguri sau paduri,
Care-mpodobesc cu fala sânul veselei naturi,
Si de unde îsi înalta cântaretul zburator
Imnurile-armonioase l-al naturii ziditor.
Nu e locul însuflarii s-al înaltei cugetari,
Ce umple duhul de gânduri, inima de desfatari,
Ci câmpie fara margini, ce arata nencetat
O vedere monotona ochiului cel întristat.
Spre amiazazi se vede niste pomi si niste vii,
Niste salcii semanate ici si colea pe câmpii.
Iar la rasarit departe a lor frunte îsi ivesc
Niste munti care cu slava cea pierduta se falesc.
Spre apus curge o apa, între doua tari hotar:
Frati a caror neunire a avut sfârsit amar.
Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultůr,
Care nici nu mai viseaza de al Tibrului murmůr,
Care sub o noua forma si numire ce-a luat,
Ca multi, cântecul, purtarea si naravul si-a schimbat.
Alt oriîncotro-ntorci ochii si oriîncotro privesti,
Nimic nu se mai arata, desertul îl întâlnesti.
Se preumbla peste câmpuri milioane de tântari,
Care dupa rautate seamana a oameni mari;
Musca cât îi iarta gura si cu câte au puteri,
Prin cântari ma desfateaza, parc-ar fi paracliseri.
Turme de oi sunt multime, însa înca n-am gasit
Un pastor ca în idile, un cioban de pizmuit.
Si nu stiu cum în vechime atâti mari biruitori
Paraseau avere, slava, si traiau între pastori.
Dar adeseaori poetii lucrurile zugravesc
Nu precum sunt în fiinta, ci cum si le-nchipuiesc.
Si acei ce fericita neavere-au laudat
Ale ei dulceti si bunuri nu cred sa le fi gustat.
Nimfele le vad desculte; îmbracate-n piei de oi,
Pastoritele, pe viscol, pe furtune si pe ploi,
De a lor ticalosie ocolite ca de-un lant,
Îti ridica toata pofta de a face vreun romant.
Mie-mi pare rau din suflet, caci de as fi nimerit
Ciobancute cum vazusem într-o carte ce-am citit,
Ca un om care din fire nu am fost aristocrat,
Fara pierdere de vreme m-as fi si amorezat.
Acum însa ce pot face, cu ce mijloc sa suspin,
Când nimica nu ma doare si când nu simt nici un chin?
Bine-ar fi daca vederea as putea s-o amagesc,
S-un obiect ce urât este frumos sa-l închipuiesc;
Dar macar desi-nchid ochii, nu pot imita detot,
Pe modelul ratacirii, pe viteazul Don Quichotte
Asa marginit în sine-mi, traiesc aici ca un sfânt,
Si-mparat al nefiintei mi se pare cum ca sânt;
Fericit când se întâmpla, gonit de vrun viscol greu,
Un calator sa se-abata putin în locasul meu!
Nu ca e desert pamântul detot de locuitori;
Pimprejur sunt câtiva nobili, de mosii stapânitori,
Care din copilarie aici s-au obisnuit,
S-ale lui Avraam bunuri din stramosi au mostenit.
Dar vorbesc numai de vreme, n-a-nvatat a se gândi,
Si decât zilele lunii, alta nu doresc a sti.
Poate vrei sa-i afli-anume, însa alt nu pot sa-ti spui,
Decât ca fiestecare e copil al mumei lui.
Nu de mult, unul dintr-însii parasise-al sau locas,
Cu cuvânt ca-l locuieste al cerurilor vrajmas;
Dar în zilele trecute, dupa cum am auzit,
Cu tamâie si o cruce pe toti dracii i-a gonit.
Despre altele, buni oameni; ei sunt gata-a arata,
Ca dupa sfânta scriptura cred tot far-a cerceta.
Pentru ce ? ast cuvânt aspru, la auz suparator,
Si de tulburari grozave lumii pricinuitor,
Cuvânt vrednic de osânda, care totdeauna-a fost
Ca un termen de chimie la norodul acest prost,
Nu se zice p-aste tarmuri, unde omul linistit,
Se-ngrasa în nestiinta, ca în veacul aurit.
Dar destul, iubita muza, stai sa te mai odihnesti,
Ca puterea-ti este slaba, si cam lesne ostenesti.
Si tu, întelept prieten, care-adeseori mi-ai dat
Povete folositoare ce eu nu prea le-am urmat;
Ale carui fapte bune sunt vrednice-a se cinsti,
Si o dreapta rasplatire merita a dobândi,
De se vor pune vreodata în cumpenele ceresti,
La poríle vesniciei, purtarile omenesti,
Adio! de ale mele nu-ti mai vorbesc rataciri,
Singur pricina adesea mi-am fost de nenorociri,
Macar ca si a mea soarta, care nu prea mi-a zâmbit,
Nencetat ca o fantoma pretutindeni m-a gonit.
Dar ce sunt relele mele? Nimicuri le socotesc,
Când cu ale soartei tale nedreptati le-asemuiesc.
Astfel când de pe un munte ma uit în jos pe pamânt,
Dealurile celelalte foarte mici îmi par ca sânt,
Ochiul abia se opreste pe-al lor vârf neînsemnat,
Si mare îmi pare numai muntele cel înaltat.
Rezumat extins la poezia Epistola Dlui I. C. de Grigore Alexandrescu
Poezia „Epistola Dlui I. C.” de Grigore Alexandrescu este o epistolă adresată unui prieten al poetului, în care acesta își exprimă opinia și gândurile cu privire la lumea literară a vremii. Într-un ton satiric, dar cu o notă de seriozitate, poetul își manifestă dezamăgirea față de superficialitatea și ipocrizia societății și a literaților de la acea vreme. El își exprimă opinia că adevărata artă trebuie să fie sinceră și să inspire frumosul, iar critica literară trebuie să fie imparțială și să se bazeze pe criterii estetice și morale. De asemenea, poetul își exprimă admirația față de poeții clasici și își exprimă speranța că literatura română va deveni una mare și valoroasă.
Poezia este structurată în trei părți, fiecare având un număr diferit de strofe și versuri. În prima parte, poetul își prezintă punctul de vedere cu privire la poezie și artă în general, subliniind importanța sincerității și a frumosului în aceste domenii. În partea a doua, poetul face o critică acută a societății și a ipocriziei acesteia, dar și a literaților care o reprezintă. În partea a treia, poetul își exprimă speranța că literatura română va evolua și va deveni una valoroasă, afirmând că va fi unul dintre cei care vor contribui la această evoluție.
Prin intermediul acestei poezii, Grigore Alexandrescu își manifestă dezamăgirea față de situația culturală a vremii sale, dar și speranța că aceasta se va îmbunătăți și că literatura română va deveni una valoroasă și apreciată în lumea culturală europeană.
Informatii Aditionale despre Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu – Papagalul şi celelalte păsări. Vezi toate poeziile lui Alexandrescu aici
Ce influenta a avut poezia Epistola Dlui I. C. de Grigore Alexandrescu
Poezia „Epistola Dlui I. C.” de Grigore Alexandrescu a avut o influență semnificativă în literatura română prin următoarele moduri:
- Satira socială și politică: Această poezie satirică a criticat satira socială și politică a vremii. A influențat dezvoltarea și popularizarea satirii în literatura română, servind ca exemplu pentru alți scriitori care au abordat subiecte similare.
- Utilizarea limbajului colocvial: Grigore Alexandrescu a folosit limbajul colocvial și umorul pentru a critica subiectele sale. Aceasta a influențat dezvoltarea unui stil literar mai accesibil și mai ușor de înțeles pentru cititori.
- Explorarea temelor umane și sociale: Poezia „Epistola Dlui I. C.” a abordat teme umane și sociale precum egoismul, superficialitatea și lipsa de moralitate. Aceste teme au continuat să fie prezente în literatura română și au influențat critica socială.
- Influența asupra generațiilor următoare: Poezia lui Alexandrescu a influențat și a inspirat alți poeți și scriitori români să abordeze teme sociale și politice în operele lor, contribuind la dezvoltarea literaturii satirice și critice în România.
În concluzie, poezia „Epistola Dlui I. C.” de Grigore Alexandrescu a avut o influență semnificativă în literatura română, contribuind la dezvoltarea satirii, utilizarea limbajului colocvial și abordarea critică a temelor sociale și politice.
