Epistola catre Voltaire de Grigore Alexandrescu

„Epistola catre Voltaire” este o poezie satirică scrisă de Grigore Alexandrescu, în care autorul își exprimă dezamăgirea față de societatea românească a vremii și față de intelectualii care o compuneau. Prin intermediul personajului Voltaire, Alexandrescu face o critică subtilă a lumii intelectuale din România, acuzându-i că sunt preocupați mai degrabă de interesul propriu și de servilism față de autorități, decât de evoluția culturii și a țării în ansamblu. Poetul subliniază ideea că adevărata cultură și progresul nu pot fi realizate prin supunere și conformism, ci prin lupta pentru libertatea de gândire și acțiune.

---

Din ziua când am citit scrisoarea catre Horace,
Doream, de s-ar fi putut, toata sfiala sa las,
Sa-ti scriu pe un ton maret, cât de maret s-ar putea,
Si sa-ti pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzeam ca voi, poeti, scriitori vestiti,
Îndata ce ati murit, va faceti cam neciopliti,
Cam grosi, necivilizati; si, drept sa spui, ma temeam
Sa nu-mi întorci un raspuns mai aspru decât doream:
Raspuns ca acel ce zici ca-n anul trecut ti-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar nenvatat.
Aicea ca si la voi se afla multi natarai,
Care s-ar da bucuros ca sunt secretari ai tai.
Cu toate-acestea acum dorinta mea o ascult;
Respectul numelui tau nu ma opreste mai mult,
Si pare-ti bine sau rau, slobod din partea mea esti.
Nu cercetez daca-n rai, daca în iad locuiesti,
La ce fel de munci, pedepse, pacatele-ti te-au supus
Si daca în lungi frigari dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur ca sfintii toti asupra-ti au reclamat,
Si chiar de nu-i fi prajit, esti negresit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pamânt,
Unde pagâni sau crestini cu totii la au loc sfânt,
Unde vedem fericiti pe cei mai mari pacatosi,
Si soarele luminând pe rai ca pe credinciosi;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.

Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Desi al legii vrajms, sa critici, sa osândesti
Acele nalte cântari, acele gândiri ceresti
Care-al naturii stapân el însusi le-a însuflat,
Spre slava numelui sau, poetului împarat?
De nu ca om, ca crestin, dar însa ca autor,
Vrednic erai, socotesc, sa simti înaltimea lor,
Si geniul tau frumos, pâna acolo sa-l sui.
Cerul, taria vestind faptele mâinilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrajmasii lui rasturnând,
Pamântul din temelii clatit, dezradacinat,
Suflarea-acelei mânii ce marile-a-ntarâtat,
Aste marete trasuri tu cum le dispretuiesti?
Idei, icoane, figuri, toate în ele gasesti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adapat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le stii, dar furia-ti te-a orbit.

Tu, ca odata Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nadejdea, rodul ceresc, în inimi o ai calcat,
Si care despagubiri în locul ei ne-ai lasat?
Ucideri si desfrânari, iata ce-ti suntem datori!
Viata-ai facut-o grea sarmanilor muritori,
Iar pe scelerati i-ai scos din jugul lor neplacut.
Vor în zadar a-ti gasi un cuget ce n-ai avut,
A zice ca te-ai luptat abuzul sa razboiesti;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele crestinesti.

A! daca talentul tau, mai bine-ntrebuintat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat!
Daca pe drepti întarind, pe rai ai fi îngrozit,
Îngerii numele tau cu drag l-ar fi pomenit.

Ani ai trait îndestui, rol maret-ai jucat,
Ai lumii stapânitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
Iar duhu-ti nemarginit e singur ce pizmuiesc.

La toate-ai fost norocit: nu crez c-atât izbuteai,
De-ai fi avut sa formezi limba în care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; în vremea când te-ai nascut,
Stilul era curatit si drumul era facut.

Altfel e-n tara la noi: noi trebuie sa formam,
Sa dam un aer, un ton, limbii în care lucram;
Pe nebatute carari loc de trecut sa gasim.
Si nelucrate câmpii de ghimpi sa le curatim.

As vrea sa poti sa-nviezi, o zi numai sa traiesti,
Parnasul nostru sa-l vezi, apoi sa ne mai vorbesti.
Unul, iscoditor trist de termeni încornorati,
Lipsiti de duh creator numeste pe toti ceilalti.
Se plânge ca nu-nteleg acei care îl ascult,
În vreme ce însusi el nu se-ntelege mai mult.
Altul, strigând furios ca suntem neam latinesc,
Ar vrea sa nu mai avem nici un cuvânt crestinesc,
Si lumii sa aratam ca nu am degenerat;
Altul ce scrie pe sleau ca preotul de la sat
Zice ca e deslusit, se crede simplu; iar eu
Ma trag deoparte, privesc, si scriu cum da Dumnezeu.
Cu toate-acestea luam titluri de mari autori,
Dam sfaturi si osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoti,
Râdem de unii câtiva, si publicul de noi toti.
Amestecul întâmplat în limbile omenesti,
Când s-a zidit acel turn, în vremile pagânesti,
N-a fost atât de pestrit, n-a putut fi mai ciudat
Decât acel ce aici urmeaza neîncetat.
Uniti am face ceva, am fi de vreun folos:
Avem un dialect bun, usor si mladios;
În el fiece cuvânt nu e ca la voi legat,
Cu un articol semet, cu un pronume ciudat;
Pronume, -articole lungi care sufletul ti-l scot,
Si seamana când pâsesc suita unui despot.
Dar ce mai mult sa vorbesc? Câte am avut de zis,
Câte de tine gândesc, ma vezi ca slobod le-am scris:
Cât pentru noi, lucruri mari nu e sa nadajduiesti;
Numai acel Dumnezeu, sub mâna caruia esti,
Duhul unirii de sus spre noi de îl va porni,
Parerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decât sa gândesc ca noi ne-am alatura,
Mai lesne-as putea sa cred ca tu te vei boteza.

Rezumat extins la poezia Epistola catre Voltaire de Grigore Alexandrescu

„Poezia Epistola catre Voltaire” de Grigore Alexandrescu este o creație care întruchipează idealurile de libertate și progres, încurajând schimbarea și modernizarea societății românești a vremii.

În poezie, Alexandrescu se adresează lui Voltaire, exprimându-și admirația și respectul pentru gândirea sa liberă și pentru lupta sa împotriva prejudecăților și intoleranței. El subliniază importanța libertății de exprimare și a dreptului la liberă alegere într-o societate modernă.

De asemenea, poetul își exprimă îngrijorarea față de ignoranța și opresiunea care predomină în societatea românească a vremii și îndeamnă la o schimbare radicală. El își manifestă speranța că România va fi capabilă să depășească problemele sale și să progreseze, urmând exemplul Franței și al altor națiuni occidentale.

Prin această poezie, Alexandrescu a transmis un mesaj puternic de modernizare și de deschidere către valorile europene ale iluminismului, încurajând o schimbare a mentalităților și o mișcare către progres și libertate.