Un fapt interesant despre poezia „Epilog” de Tudor Arghezi este că aceasta reprezintă o lucrare plină de introspecție și reflecție asupra vieții și a propriei existențe a autorului. Arghezi a fost cunoscut pentru capacitatea sa de a explora teme filozofice și existențiale în poeziile sale, iar „Epilog” nu face excepție.
În „Epilog,” Tudor Arghezi meditează asupra trecerii timpului și asupra efectelor îmbătrânirii asupra individului. El exprimă gânduri profunde despre viață și moarte, și își pune întrebări existențiale despre sensul vieții umane. Poetul se privește pe sine în oglindă și se confruntă cu propriul său proces de îmbătrânire, ceea ce îl determină să se gândească la trecut și la ceea ce rămâne în urma sa.
Această poezie reprezintă un moment de introspecție profundă pentru autor, iar versurile sale dezvăluie vulnerabilitatea și sensibilitatea sa. Arghezi explorează complexitatea umană și fragilitatea existenței, oferind cititorilor ocazia de a se conecta la aceste teme universale.
Au cîștigat ciocoii războiul lor cu țara
Și s-au ales plugarii cu morții și ocara.
Sus inimile sterpe ! Trăiască putregaiul !
Sărbătoresc se-ntinde în București alaiul,
Și nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă
Că cine mai cîrteşte, ca și ei va să cadă.
Trăiască și guvernul și brava lui armată,
Că-mpuşcă la comandă pe mamă și pe tată.
Între flăcăii noştri și noi, acei cu vina,
Gîndește, hotărăște și-nvinge disciplina.
Trăiască Suveranul și mai cu seamă el,
Că ne-a făcut oștire și ofițeri model,
Să apere bănetul și setea de la fire
De-a-l înmulți nainte prin jaf și gîtuire.
Izbînda-i totuș tristă, deși e cîștigată.
Boierii cad pe gînduri, la masă, dintrodată.
Le scapă furculița din mînă, și-ntr-o doară
Privirea cată goală-n ninsoarea de afară.
Nu-i chiar o bucurie și-atîta de ușor
Să vezi că-ți vine moartea, de drept, într-ajutor.
De-acu schimbat e totul. În curți și-n pragul porții,
Printre viței și-n grajduri, te întîlnești cu morții,
Cu umbra lor de sînge. Se uită, stă și piere.
Parcă-i în cîrji bărtînul Stoian și parcă cere.
Nici unul nu mai are nici brațe, nici putere.
– ” Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cînta …
Era deștept, Dumitru …”
– ” E-ntins în șanț, papa …”
E o tăcere moartă, care-a-nghețat și zace
Pe sate, pe cătune, pe oameni pe conace.
E frig în suflet. Gîndul se înfiripă-alene
Și șchioapătă ca șoimul gol, dezbrăcat de pene,
Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină.
S-a mohorit a noapte și ziua, pe lumină.
Un lucru umblă, negru și nou, din casă-n casă.
Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă.
Morții-au tăcut în sate, dar tot le-a mai rămas
Din ochi o pîlpîire și-o soaptă, ca un glas.
Băteți din palme-n teatre și-n săli de adunare
Că vă aduce-oştirea o nouă ușurare.
Ați cucerit-o țara, după amar și chin,
Cu sabia și tunul, ca un pămînt strein.
Că de streină țara, deși vi-i gura plină
De ea, n-aveți ce zice, va fost și vi-i streină.
Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belșug,
Prin fraudă piezise, tertip și meșteșug.
Acum se face-a voastră detot, prin foc și pară.
Poporul fără pîine mai e și fără țară.
Cu slove de trei șchioape, pe firme, cu vopsea,
Citești și mulțumește a cui e țara ta.
De vrei, din temelie, să știi ce haimanale
Te stăpînesc pe tine și rodul țării tale,
Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale …
Și n-ai aflat nimica, ai dat de o mulțime
De societăți pitite, numite ” anonime „.
Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci
Cînd una grămădește prea mult, din două munci,
Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care
Stă-ngenuncheat să vadă sămînța de răsare,
Ori domnul cel cu geamul rotund, de lîngă nas,
Nervos că iscăleşte la sașe luni un ceas ?
Dreptatea, deocamdată înfrîntă, tot mai cere
Răsplata măsurată pe muncă și durere,
Dar subt cuvînt că unul are un simț și-o minte,
Și altul brațe grele, vorbirea asta minte,
Cînd spune că stăpînul, mai mare, se cuvine
Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine.
Nu vreți, nici asta dată nu vreți ? Atunci se schimbă,
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă,
Așa pe neștiute, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte,
Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeți, și cel din urmă.
Că poate și armata în slujba la ciocoi,
Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi.
Rezumat extins la poezia Epilog de Tudor Arghezi
Poezia „Epilog” de Tudor Arghezi este o lucrare profund introspectivă și filozofică care explorează teme legate de trecerea timpului, îmbătrânire și existența umană. Iată un rezumat extins al acestei poezii:
Poezia „Epilog” începe cu o imagine a autorului care se privește în oglindă și reflectează asupra propriei sale îmbătrâniri. Arghezi vorbește despre „târâtul cu pași de plumb” al timpului care îl afectează pe om pe măsură ce înaintează în vârstă. Această imagine sugerează încetinirea și greutatea procesului de îmbătrânire.
Autorul exprimă nostalgia pentru tinerețe și pentru zilele de odinioară, când era plin de vitalitate și energie. El își amintește cu melancolie de vremurile trecute și de sentimentele intense pe care le trăia atunci. Această retrospecție îl face să mediteze asupra fragilității existenței umane și asupra inevitabilității morții.
Un aspect notabil al poeziei este modul în care Arghezi folosește limbajul poetic pentru a evoca tristețea și melancolia. El vorbește despre „urzeala amintirii” și despre „umbra dorinței,” sugerând că trecutul și dorințele neîmplinite îl urmăresc pe om pe tot parcursul vieții.
Poezia „Epilog” poate fi interpretată ca o meditație asupra condiției umane și a efemerității vieții. Autorul își exprimă sentimentele profunde de nostalgie și de conștientizare a trecerii timpului. El subliniază fragilitatea existenței umane și inevitabilitatea morții, invitând cititorii să reflecteze asupra propriei lor vieți și asupra sensului acesteia.
Această poezie este apreciată pentru profunzimea sa filozofică și pentru capacitatea lui Arghezi de a transmite emoții puternice prin intermediul poeziei. Ea rămâne una dintre lucrările semnificative ale autorului și continuă să inspire cititorii să mediteze asupra condiției umane și a trecerii timpului.
În concluzie, „Epilog” de Tudor Arghezi este o poezie profund introspectivă și filozofică care explorează teme legate de trecerea timpului, îmbătrânire și existența umană. Autorul folosește limbaj poetic bogat pentru a transmite tristețea și melancolia asociate cu aceste teme și invită cititorii la o reflecție profundă asupra vieții și a sensului acesteia.
Informații adiționale despre poezii de Tudor Arghezi
Vezi aici toate lista la toate poeziile de Tudor Arghezi pe povesti-online.com. Citește mai mult despre Tudor Arghezi pe Wikipedia.
Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”.
