Eliza de Grigore Alexandrescu

„Frumuseţea femeii”, mai precis a Elizei, este subiectul principal al poeziei lui Grigore Alexandrescu intitulate „Eliza”. Poetul o descrie pe Eliza ca fiind o fiinţă frumoasă, cu o piele fină ca mătasea, ochi de azur, buze roşii ca sângele şi părul de aur. El o înfăţişează ca fiind delicată şi plină de graţie, cu un farmec aparte care îi atrage atenţia şi îi stârneşte admiraţia.

Poezia este scrisă în versuri cu rimă încrucişată şi cu un ritm alert, ce redă în mod armonios frumuseţea Elizei. Alexandrescu foloseşte o serie de figuri de stil pentru a evidenţia frumuseţea femeii, cum ar fi metaforele şi personificările.

Un alt aspect al poeziei este faptul că autorul foloseşte un ton romantic pentru a exprima admiraţia sa faţă de frumuseţea Elizei şi pentru a sugera faptul că dragostea poate fi găsită în locuri neaşteptate.

În general, „Eliza” este o poezie de dragoste, în care poetul îşi exprimă admiraţia faţă de frumuseţea femeii şi sugerează că dragostea este un sentiment puternic şi universal, capabil să învingă orice obstacol.

---

Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce țărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobește firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munți și pe câmpii;
Am cătat-o-n deșertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogății.

Zadarnică silință! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, și-n ochii-ți o găsesc!

Vedeți aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeți pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viața ce toate-nsuflețește;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămește,
Și grațiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
Și nobila-i icoană în unde și-a privit:

Negreșit că Eliza de sine încântată,
Văzându-și în fântână atâtea frumuseți,
Tovarășelor sale: „Veniți, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeți.

Voi sunteți prea plăcute, și dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, și-mi place și mai mult!”

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaște,
Eram de nopți, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaște,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică și rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, și tot același soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deșteaptă și-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o ființă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omenești;
Eho, o zeitate la chinuri simțitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăvești.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea și nu mai am simțire,
Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: „Viața este scurtă și fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârșit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?

Rezumat extins la poezia Eliza de Grigore Alexandrescu

„Eliza” este o poezie scrisă de Grigore Alexandrescu în care este prezentată povestea unei tinere care a fost răpită și ucisă de un bărbat înfierbântat de iubirea ei neîmpărtășită. Poezia are un caracter dramatic, iar în descrierea personajelor sunt prezentate trăsături psihologice ale acestora.

În prima strofă, este prezentată imaginea unui copil care îi spune povești unei tinere frumoase numită Eliza, iar în a doua strofă, este prezentat un bărbat care este îndrăgostit de Eliza, însă nu este iubit înapoi. Acesta își declară dragostea și încearcă să o convingă să îi fie alături, însă Eliza îl respinge.

În strofa a treia, este prezentată răpirea Elizei de către bărbatul îndrăgostit și felul în care aceasta încearcă să îi reziste, dar în zadar. În cele din urmă, bărbatul o ucide și își dă seama că dragostea lui era una bolnavă.

Poezia pune în discuție tema iubirii neîmpărtășite și a consecințelor acesteia. Este prezentată ideea că iubirea poate fi o forță distructivă și bolnavă atunci când nu este împărtășită și atunci când este dusă la extrem.