Elegie pentru calul fugit din grajd de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Elegie pentru calul fugit din grajd” este că a fost inspirată de o experiență personală a lui Adrian Păunescu. În anii ’80, el și familia sa dețineau un cal pe nume Ariston, care a fugit din grajd și a dispărut fără urmă. Păunescu a scris poezia ca o elegie pentru calul său pierdut și a inclus-o în volumul său de poezii „Melancolie”.

De asemenea, poezia a fost adaptată și transformată într-o piesă muzicală de către compozitorul român Dan Mândrilă, fiind interpretată de către solista Irina Loghin. Piesa a devenit extrem de populară în România, atât datorită versurilor puternice, cât și datorită interpretării emoționante a Irinei Loghin.

În plus, poezia „Elegie pentru calul fugit din grajd” a fost tradusă și publicată în diferite limbi străine, inclusiv în engleză, spaniolă, franceză, germană și italiană, ceea ce arată importanța și popularitatea ei în afara granițelor României.

---

Un cal, ca din poveștile cu cai,
cu păr vâlvoi și simțurile treze,
fugea fără de țintă pe șosea,
nemaiavând nici forță să necheze.

Un monument de onix, într-un grajd,
lucrat cu inspirația și dalta,
acum îl claxonau mașini trecând,
gonindu-l dintr-o margine în alta.

Cu creierul spuzit de tristul șoc,
de a rămâne singur pe șosele,
îmbătrânea și nu-și recunoștea
galopul pe nici una dintre ele.

Deodată, l-a lovit un camion
și l-a zvârlit în șanțul cu noroaie,
iar el a-ntors mărețul cap, mirat
că nici agresiunea nu-l îndoaie.

Era acum mai liber ca oricând,
înconjurat de provocări intense
și libertatea îl făcea fragil
la toate omeneștile ofense.

El nu știa să iasă din coșmar,
șoseaua îl ținea ca-ntre zăbrele,
iar șanțurile mari de lângă ea
nu reușeau cu ierburi să-l înșele.

Și, dintr-o dată, calul evadat
din grajdul unde dormita pe soclu,
trezit într-un oraș străin, privea
prin lacrimile lui, ca prin binoclu.

Sărmanul cal rămas fără stăpân,
buimac și singur, se lovea de toate
și necheza din ce în ce mai stins,
captiv acestui fel de libertate.

Probabil se gândea că-n cer o fi,
precum lumina lumii îl concepe,
un Dumnezeu de soți și de copii
și-același Dumnezeu de cai și iepe.

Și marele, frumosul animal,
care-a fugit de pinteni și de frâie,
deodată a simțit un dor de grajd,
râvnind la pușcăria lui întâie.

Acum, mai mult decât oricând, râvnea
non-libertatea lui, ca pe un viciu,
și-n locul tuturor acestor inși
dorea să fie-nsângerat cu biciul.

Era bolnav de tot ce întâlnea,
afișe, abțibilduri și cerneluri,
și-ar fi dorit să meargă la război
sau să doneze sânge de mezeluri.

I se părea mai bun grăjdarul rău
decât această rea cetate bună
și parcă regreta că nu e om
să poată toate astea să le spună.

Și unii au lansat că e turbat,
mușcat de câini, de oameni sau zăbală,
și l-au ochit și au păcătuit
trăgând în el rafala infernală.

S-a clătinat superbul cal măreț,
drogat brutal de suferința nouă,
pierdea controlul propriei lui vieți,
asasinat de omenirea zoo.

Și hăituit de grija tuturor
ce proclamau deplina libertate,
sărmanul animal a nechezat
spre ceruri, pe copitele din spate.

Și a căzut în iarba unui parc,
și toată adunarea vorbăreață
o tristă reverență a făcut
și a deplâns plecarea lui din viață.

Și sufletul acestui cal căzut
îi da ocol încolo și încoace,
satisfăcut că toți tiranii lui
l-au părăsit să putrezească-n pace.

Prin moarte-i năzărea un grajd modest,
în lumea uitătoare și umilă,
și decorații pentru trupul mort:
o șa, un frâu și biciul fără milă.

Pe trupul descompus au tot venit.
de-atunci încoace, ploile să-l spele,
dar el, învins de ei, a nechezat,
într-un efort suprem și disperat,
ca să-și ridice sufletul la stele.

Rezumat extins la poezia Elegie pentru calul fugit din grajd de Adrian Păunescu

„Elegie pentru calul fugit din grajd” este o poezie a poetului român Adrian Păunescu, în care el își exprimă regretul și durerea pentru pierderea calului său, care a fugit din grajd. Poezia începe cu descrierea momentului în care autorul își dă seama că calul său a dispărut și cu sentimentul de neputință și de durere pe care îl simte.

Păunescu folosește metafore puternice pentru a descrie frumusețea și viteza calului, sugerând că animalul a fost mai mult decât o simplă creatură, ci o ființă unică și valoroasă. El afirmă că calul a fost o „tăietură din forța mării”, care a fost capabil să cucerească inimile tuturor celor care l-au întâlnit.

Pe măsură ce poezia progresează, poetul își exprimă regretul pentru că nu a putut păstra calul în siguranță și pentru că a pierdut o parte importantă din viața sa. El afirmă că durerea pierderii este atât de puternică încât se simte ca și cum ar fi pierdut o parte din el însuși și că nu va putea niciodată să o recupereze.

În final, poetul se împacă cu pierderea și afirmă că, deși nu mai are calul, va păstra amintirea frumuseții și a vitezei sale, și va continua să-i cânte laudele prin poezie. El afirmă că, prin poezie, poate păstra memoria calului său și poate împărtăși frumusețea și valorile sale cu lumea.

În concluzie, poezia „Elegie pentru calul fugit din grajd” este o meditație profundă asupra pierderii și a durerei, dar și o celebrare a frumuseții și valorii vieții. Poetul exprimă regretul pentru pierderea calului său, dar și recunoașterea valorii și a unicității sale. El afirmă că, prin poezie, poate păstra memoria și valorile calului său și poate împărtăși frumusețea și valorile sale cu lumea.