Elegia ultimei iubiri de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Elegia ultimei iubiri” este că a fost adaptată într-un cântec popular românesc intitulat „Doamne, ocrotește-i pe români” și a devenit una dintre cele mai cunoscute și iubite melodii populare din România.

Adaptarea a fost realizată de către compozitorul român George Grigoriu, iar cântecul a fost interpretat de către cunoscuta cântăreață Angela Similea în anul 1975. Cântecul a fost popularizat în întreaga țară și a devenit un simbol al speranței și al dorinței de a fi cu cei dragi, asemenea protagonistului din poezia lui Adrian Păunescu.

---

Aceste nopţi de insomnie,
Aceste pauze-n destin,
Ţi le dedic cu totul ţie,
Cu toată moartea ce-o conţin.

Când se va face socoteala,
Scăzând tot timpul nedormit,
Vei şti să înţelegi greşeala
Şi cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe
Pe-o navă care-ar lua,
În toată starea mea de veghe,
Oceanu-ntoarcerii cu ea.

Tu eşti acum numai ideea,
Fără miros, fără păcat,
Feminitatea, nu femeia,
Plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aş cădea departe,
Cu tot acest prăpăd al meu,
Eu m-aş ruga şi peste moarte,
De grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea ştiu cum ţi-este bine,
să fie zgomot sau deşert,
să-mi amintesc sau nu de tine,
să mă mai ierţi, să te mai iert?

Nu pot să văd un film de-a rândul,
nu pot privi femei pe străzi,
că tot la tine-mi este gândul,
parcă eşti una dintre prăzi.

In insomnia mea de noapte,
în rătăcirea mea de zi,
ţi-aud şi mers, ţi-aud şi şoapte,
de parcă ne-am şi întâlni.

O, tu eşti boala minţii mele
şi sufăr suferinţa ta,
nu poate viaţa să mă spele
de tot ce se va întâmpla.

Şi-n tot ce-n faţa mea revine,
în toate crimele din drum,
mereu e vorba despre tine,
dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,
ce trec prin actualităţi,
îmi amintesc egal de tine,
în umilinţă sau răsfăţ.

Nu ştiu ce cale vei alege,
la mănăstire sau bordel,
dar voi intra în altă lege
ca să te pot iubi la fel.

Diverşi vorbesc pe-aici într-una
despre femei, în mod vulgar,
mă simt vizat întotdeauna,
mi-acopăr faţa şi dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,
nici chiar cu amintirea mea,
dar să-mi vorbească fitecine
de ce mai faci, n-aş suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,
în ochii căruia să uit,
să-mi dea un drog de vindecare,
să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,
în zări de minus sau de plus,
nu mi se poate spune mie,
atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată
la care am visat în doi,
ninsoarea chiar e-un fel de pată,
iar floarea de cireş noroi.

Ca pe o rodnică greşeală
te port în fiecare gând,
spre insomnia mea finală
pe care ţi-o dedic plângând.

Şi-mi pare o complicitate
şi-mi pare vină şi păcat,
obişnuitul fapt că poate
în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,
mă doare ziua fără veşti,
nimic posibil nu mai este,
dar tu, iubito, unde eşti?

Şi, ca să scap măcar de plânsu-mi,
ca să mă pot elibera,
va trebui să cred eu însumi
într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată
dintr-un roman mai nou al meu,
cu personaje de-altădată,
cu El şi Ea şi Dumnezeu.

Şi dându-ţi libertatea ţie,
am să afirm cu mult curaj,
că, de atâta insomnie,
te-am omorât ca personaj.

Rezumat extins la poezia Elegia ultimei iubiri de Adrian Păunescu

„Elegia ultimei iubiri” este o poezie scrisă de poetul român Adrian Păunescu, publicată în volumul său de poezii „Sentimental” în anul 1968. Poezia este o lamentare pentru pierderea unei iubiri și exprimă durerea și tristețea autorului pentru această pierdere.

Poezia începe prin descrierea unui bărbat care își amintește de iubirea lui pierdută. El își aduce aminte de femeia iubită și de momentele frumoase pe care le-au petrecut împreună, dar și de momentul despărțirii lor. Poetul folosește o serie de imagini și metafore pentru a exprima tristețea și disperarea personajului, sugerând că iubirea lui a fost ceva frumos și unic.

Pe măsură ce poezia progresează, poetul își exprimă regretul pentru faptul că nu a reușit să păstreze această iubire. El se întreabă dacă ar fi putut face ceva diferit sau dacă ar fi putut evita despărțirea lor. El afirmă că își dorește să se întoarcă în timp și să își schimbe acțiunile, dar știe că nu poate face acest lucru.

În final, poetul își exprimă durerea pentru pierderea iubirii sale, dar și recunoștința pentru faptul că a avut o astfel de experiență frumoasă în viața lui. El afirmă că iubirea lui a fost un dar și că va păstra mereu amintirea acesteia în inima lui.

În concluzie, poezia „Elegia ultimei iubiri” este o meditație profundă asupra pierderii și a durerii, dar și a recunoștinței și a frumuseții iubirii. Poetul exprimă durerea pentru pierderea iubirii sale și regretul pentru faptul că nu a reușit să o păstreze. El afirmă, totuși, că această iubire a fost un dar și că va păstra mereu amintirea acesteia în inima lui. Poezia este o apel la recunoașterea valorii iubirii și a frumuseții acesteia în viața noastră.