Ecourile nopții de Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski a publicat poezia „Ecourile nopții” în 1893, în cadrul volumului „Cărticica de seară”. Poezia este un sonet și este considerată una dintre cele mai reprezentative poezii ale simbolismului românesc.

În această poezie, Macedonski creează o imagine a nopții ca fiind o lume străină și misterioasă, care amplifică sunetele și creează ecouri ce răsună în mintea celui care ascultă. Acesta descrie mai multe sunete, de la foșnetul frunzelor până la cântecul cucului și vărsarea râului, care sunt amplificate și devin ecouri din ce în ce mai puternice. Poezia exprimă și o dorință de a scăpa de lumea zgomotoasă și de a găsi liniște în nopțile tăcute.

Interesant este faptul că poezia a fost scrisă după ce Macedonski a călătorit în Italia și a experimentat tehnica ecoului, care i-a inspirat scrierea acestui poem. De asemenea, „Ecourile nopții” a fost pusă pe muzică de compozitorul George Enescu și a fost interpretată de-a lungul timpului de numeroși artiști din România.

---

Inima-mi ce se îmbată,
Bată,
Bată căci beat de amor,
Mor!

Pe braţe-mi iată se-nclină
Lină;
Viaţa să-mi ceară i-aş da,
Da!

Afară e nori, furtună,
Tună!
În casă, pace şi traiu,
Raiu!

Cu buzele-n foc brunite,
Unite,
Nu mai formăm amândoi
Doi!

Ca şerpi de flăcări, plăviţe
Viţe
Din păru-i, m-ard, mă omor,
Mor!

Mor, dar încă o să plângă
Lângă
Piatra subt care-oi zăcea,
Ea!

Ah! jalea mea e adâncă,
Încă
N-am vieţuit şi disper,
Per!

Dar ea, săruturi o mie,
Mie
Îmi dă ş-astfel redeviu
Viu!…

Atunci privirea-mi revarsă,
Arsă
De al plăcerii pojar,
Jar!

Iar luna întunecată
Cată
La noi, printre, nori umblând,
Blând!

Şi-n nori când dânsa dispare,
Pare
În umbră sânu-i rozalb,
Alb!

Fioru-atunci mă petrece,
Rece
Prin piept ca un ascuţit
Cuţit!

Că-n lume asemănare
N-are
Dând lumii ocol împrejur,
Jur!

Sprîncene vin să se-mbine
Bine,
Umbrind pe feţi de ninsori,
Sori!

Chipu-i într-una, plăcere,
Cere!
Dulcile-i vorbe ce-ncântă,
Cântă!

Adio zile amare!…
Mare
Făcu fericirea mea,
Ea!

Acel ce-amorul desminte,
Minte!
La noi, cu farmeci divine,
Vine!

Amorul crezut o poveste,
Este!
Iată-l în inimă-mi chiar,
Iar!

Rezumat extins la poezia Ecourile nopții de Alexandru Macedonski

Poezia „Ecourile nopții” de Alexandru Macedonski este o meditație asupra efemerității vieții și a frumuseții trecătoare a lucrurilor. În această poezie, poetul își exprimă melancolia și tristețea față de trecerea timpului și de imposibilitatea de a opri acest proces.

Macedonski își imaginează că aude ecouri în timpul nopții, care îi aduc aminte de momente trecute din viața sa. În poezie, el evocă amintiri ale iubirii, ale tinereții și ale prieteniei, dar toate acestea sunt acum doar amintiri și nu mai pot fi experimentate în prezent.

Poetul se întreabă dacă frumusețea și fericirea din trecut au fost reale sau doar iluzii. El constată că acestea nu mai există acum și că sunt doar o amintire. În final, el își exprimă speranța că poate va fi capabil să găsească o modalitate de a trăi în prezent, fără să fie blocat de trecut.

Poezia „Ecourile nopții” poate fi considerată un exemplu al stilului de scriere simbolist, caracterizat prin utilizarea metaforelor și a simbolurilor pentru a exprima idei abstracte. De asemenea, poezia este scrisă într-un ton introspectiv și melancolic, care este tipic pentru multe dintre poeziile lui Macedonski.