Durerea femeiască de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Durerea femeiască” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost publicată în 1972, în timpul regimului comunist din România. În acea perioadă, autoritățile comuniste încurajau o viziune a egalității între sexe, dar în același timp nu încurajau o abordare care să evidențieze rolurile distincte și importante ale bărbaților și femeilor.

Prin urmare, poezia lui Păunescu, care exprimă admirație pentru puterea și importanța femeilor, a fost văzută ca o poziție controversată. Cu toate acestea, mesajul poeziei a fost bine primit de publicul larg și a devenit una dintre cele mai populare poezii ale lui Păunescu.

---

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.
 
Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.
 
Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?
 
Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,
 
Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.
 
Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intram în circuit.
 
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.
 
Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.
 
Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorîm sîrguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.
 
Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.
 
Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.
 
Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.
 
Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

Rezumat extins la poezia Durerea femeiască de Adrian Păunescu

Poezia „Durerea femeiască” scrisă de Adrian Păunescu este un poem despre durerea fizică și emoțională a femeilor. În poezie, autorul exprimă compasiune și empatie față de suferința femeilor și își exprimă admirația pentru puterea lor de a face față acestor dureri.

În prima strofă, autorul descrie durerea femeilor ca fiind o durere care îi cuprinde pe toți cei din jurul lor și care poate fi resimțită până la cel mai mic nivel. El sugerează că această durere este mai profundă decât durerea bărbaților și că femeile trebuie să își împlinească rolul lor de a da viață și de a îngriji.

În a doua strofă, autorul vorbește despre durerea fizică a femeilor, cum ar fi durerea de naștere și alte boli și suferințe care le afectează corpul. El subliniază puterea și curajul femeilor de a face față acestor dureri și admirația pe care o are față de ele.

În a treia strofă, autorul descrie durerea emoțională a femeilor, cum ar fi inima frântă sau suferința cauzată de pierderea unei ființe iubite. El sugerează că aceste suferințe pot fi chiar mai greu de suportat decât durerea fizică și admira puterea femeilor de a trece peste ele.

În ultima strofă, autorul exprimă speranța că femeile vor fi apreciate și respectate pentru puterea lor și pentru rolul vital pe care îl joacă în societate. El sugerează că o lume mai bună este posibilă doar prin recunoașterea și aprecierea contribuției femeilor.

În concluzie, poezia „Durerea femeiască” de Adrian Păunescu este un omagiu adus femeilor și suferinței lor fizice și emoționale. Autorul exprimă admirație și empatie față de puterea femeilor de a face față durerilor și sugerează că această putere și curaj trebuie apreciate și respectate în societate.