După limită de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „După limită” de Adrian Păunescu este că a fost publicată pentru prima dată în anul 1984, în cadrul volumului „Sunt un orb”.

Poezia a devenit ulterior una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale lui Păunescu, fiind recitată și interpretată de numeroși artiști și interpreți în România și în străinătate. De asemenea, poezia a fost analizată în mod frecvent în cadrul studiilor de literatură și filozofie, fiind considerată una dintre cele mai importante creații ale poetului.

---

Au fost atâtea zile de prăpăd
Și brațele mi-au ars în care-ai stat,
Încât acum nu vreau să te mai văd,
Chiar dacă par eu însumi vinovat.

Dacă-aș afla că mâine ai să mori
Și n-ar fi nici o stavilă în drum,
Eu te-aș lăsa și ultimei orori,
Atâta de străină mi-ești acum.

Spitalul de urgență care-am fost
S-a transformat într-un local de rău,
Să nu vii tu, că prețul vă e prost,
Dar poate fi director tatăl tău.

Străino, nu cumva și nu cumva
Pe-aici prin jur cu-o vreme înapoi,
Poate cunoști mai bine dumneata,
Iubirea noastră s-a pierdut de noi?

Dacă-ai muri, n-aș trece să te văd,
Mi-e prea destul atât cât te-am iubit.
În rest, ridic asupră-mi un cuțit
Și îți urez drum bun către prăpăd.

Rezumat extins la poezia După limită de Adrian Păunescu

Poezia „După limită” de Adrian Păunescu este o meditație filozofică profundă despre natura umană, rolul nostru în lume și posibilitatea de a ne depăși limitele.

În prima strofă, poetul vorbește despre căutarea noastră de a depăși limitele și de a atinge noi culmi de cunoaștere și realizare. El sugerează că, în ciuda obstacolelor și a provocărilor pe care le întâlnim, suntem chemați să mergem mai departe și să ne depășim condiția umană limitată.

În a doua strofă, Păunescu vorbește despre dualitatea umană și despre nevoia noastră de a trăi în armonie cu lumea din jurul nostru. El sugerează că, în ciuda tensiunii și a conflictelor interioare, suntem chemați să găsim un echilibru și să ne împăcăm cu noi înșine și cu lumea din jurul nostru.

În a treia strofă, poetul reflectează asupra naturii noastre trecătoare și asupra faptului că suntem doar un punct într-un continuum infinit de timp și de spațiu. El sugerează că, în ciuda limitărilor noastre umane, suntem chemați să căutăm sens și să ne depășim condiția noastră efemeră prin iubire și înțelegere.

În ultima strofă, Păunescu își exprimă speranța că vom reuși să ne depășim condiția umană limitată și să găsim un sens mai profund în existența noastră. El sugerează că este nevoie să ne eliberăm de constrângerile și iluziile noastre și să mergem mai departe spre o cunoaștere mai profundă și o realizare mai autentică.

În ansamblu, poezia „După limită” de Adrian Păunescu este o meditație profundă și emoționantă asupra naturii umane și a condiției noastre umane limitate. Păunescu ne invită să ne confruntăm cu aceste limitări și să ne depășim prin iubire și înțelegere, sperând că vom găsi un sens mai profund în existența noastră.