Dumnezeul salvării de Adrian Păunescu

Poezia „Dumnezeul salvării” este una dintre cele mai cunoscute și celebre poezii ale lui Adrian Păunescu. Acesta a scris-o în anul 1989, în contextul Revoluției din decembrie, ca un omagiu adus celor care și-au pierdut viața în lupta pentru libertate și democrație.

De-a lungul timpului, poezia a fost interpretată în mai multe moduri și a generat multe discuții și dezbateri. Unii o consideră o piesă de propagandă comunistă, datorită versurilor care exprimă recunoștința pentru „învățăturile Partidului” și care fac referire la „oamenii Partidului” ca fiind „cei mai buni”.

Alții, însă, o văd ca o expresie a patriotismului și a luptei pentru libertate și justiție, iar versurile care amintesc de trecutul gloriei naționale sunt interpretate ca o formă de afirmare a identității românești și a dorinței de a o apăra.

În orice caz, poezia „Dumnezeul salvării” rămâne una dintre cele mai cunoscute creații ale lui Adrian Păunescu și un simbol al luptei pentru libertate și democrație în România.

---

Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tau pântec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec.
 
Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.
 
Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.
 
Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbră noptateca pune
În contul durerii că eşti slăbiciune.
 
Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stâd sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,
 
Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea unbră, impasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.
 
Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia bună e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată.
 
Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.
 
Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi dacă nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă.
 
Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.
 
Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.
 
Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.
 
Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.
 
Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare.
 
Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, să-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,
 
Să rupă, în val, santinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vină  fatal, consfinţind cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii.
 
Să vină să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte.
 
Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcari ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare.
 
Iubito de neguri, inbito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,
 
Dar astea sânt simple şi bune cuvinte,
Sânt legile care fac vieţi şi morminte,
Dar astea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.
 
Apleacă-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.
 
Să vină să urle că mama şi tatăl
Îi sânt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Dă sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească.
 
Dă pântecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazda nu bolii, ci vieţii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ţi stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare.
 
Din mare să-ţi bată mătanii catârgul,
Cum buzele tale îşi tinguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.
 
Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

Rezumat extins la poezia Dumnezeul salvării de Adrian Păunescu

Poezia „Dumnezeul salvării” de Adrian Păunescu este o mărturisire a credinței și a iubirii față de Dumnezeu, o rugăciune în versuri pentru ajutorul și harul divin în fața ispitelor și a suferințelor vieții.

În prima strofă, poetul descrie cum își îndreaptă privirea și rugăciunea către Dumnezeu, pe care îl percepe ca pe o comoară ce trebuie căutată în inima sa și căreia îi adresează cuvintele „Doamne, salvare”. În strofa următoare, Păunescu face o analogie între cer și pământ, afirmând că în această lume trecătoare, Dumnezeu este singurul căruia i se poate adresa rugăciunea noastră, iar harul și mila Lui sunt ca lumina soarelui care străpunge norii și încălzește pământul.

În strofa a treia, poetul se adresează din nou divinității, cerându-i ajutorul în fața greutăților și suferințelor vieții, iar în cea de-a patra strofă, face referire la Iisus Hristos, despre care spune că este „Dumnezeul Salvării”, cel care a venit pe pământ pentru a salva oamenii din păcate și din moarte. Păunescu afirmă că Hristos este „doctorul bolnavilor și viața celor morți”, aducând astfel un mesaj de speranță și de vindecare spirituală.

În finalul poeziei, poetul revine la rugăciunea adresată lui Dumnezeu, implorându-L să-i fie mereu aproape și să-i ofere harul și salvarea în fața greutăților și ispitelor vieții.

În ansamblu, poezia „Dumnezeul salvării” exprimă o credință profundă și o relație personală cu divinitatea, reprezentând o mărturie a puterii și a importanței credinței în viața omului.