Dolca de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Dolca” de Vasile Alecsandri este că a fost scrisă într-un moment de înălțare a sentimentului naționalist în România, la mijlocul secolului al XIX-lea. În acea perioadă, exista o preocupare din partea intelectualilor români de a-și evidenția valorile și tradițiile naționale, de a promova o identitate românească distinctă și de a lupta împotriva influențelor culturale străine.

Astfel, prin descrierea unui personaj popular din Moldova și evidențierea valorilor tradiționale precum munca, credința și comunitatea, Vasile Alecsandri a contribuit la promovarea unei imagini pozitive a poporului român și a valorilor sale. De asemenea, a subliniat importanța respectului față de oamenii simpli și a luptei cu greutățile vieții, indiferent de mediul social sau economic.

O altă curiozitate este că în limba română, termenul „dolca” poate avea mai multe sensuri, precum tăietor de lemne, plug sau unelte agricole. Poetul a ales acest nume pentru personajul său, probabil pentru a sublinia munca și forța fizică pe care o are Dolca.

Pe câmpul Tinechiei,
Pe zările câmpiei,
Răsărit-au florile
Odată cu zorile?
N-au răsărit florile,
Ş-a dus Costea oile
De-a aşezat stânele
Pe toate movilele.
Azi e luni şi mâini e marţi,
Pleacă Costea la Galaţi.
 
Să ia sare
La mioare,
Şi bolovani
La cârlani,
Şi tărâţe,
La oiţe,
Şi glugi mari
La cei zărari,
Şi opinci
La cei voinici.
 
Iară Costea cum mergea
Cu Fulga se întâlnea.
Fulga cel cu barba neagră
Şi cu mintea neîntreagă,
Necăjit şi obosit,
De trei zile flămânzit:
„Alei! Fulgo, dragul meu,
Să faci cum ţi-oi zice eu:
Mergi la stâna mea cu bine
Să-ţi iei un dar de la mine,
Trei mioare de frigare
Ş-încă una de căldare
Ca să-ţi fie de prânzare.”
Fulga cel cu barba neagră,
Dar cu mintea neîntreagă,
Sus la stână se ducea
Ş-oile cât le vedea,
Cârduri, cârduri le rupea,
Cu botâul le mâna
În codru la Pandina.
 
Iar Costea când se-ntorcea
Mare pagubă-şi vedea
Că lui, mări, nu-i venea
Nici laptele la mulsoare,
Nici caşul la-nchegătoare,
Nici urda la-nvelitoare!
Costea mult nu se-ngăima,
El dulăii toţi chema,
Un caş dulce dezvelea,
Optzeci de felii tăia,
Patruzeci la pui de câini,
Patruzeci la câini bătrâni.
Toţi în grabă le mânca
Dar seama nici că şi-o da.
Când, la urma tuturor,
lan că venea-ncetişor,
Şchiopătând, schelălăind,
Laturile cam ţinând,
Dolca, haita cea bătrână
Ce ştia rândul la stână.
Ea venea, nu prea venea,
„Dolca fa, Costea-i zicea,
Unde mi-e averea mea?”
Dolca-ncet schelălăia,
La pământ se întindea.
„Dolca fa, tu eşti bătrână,
Tu ştii rândul de la stână.
Eu pe tine te-am grijit,
Tot cu lapte te-am hrănit.
Dolcă fa, cum de-ai lăsat,
Furii stâna de-au prădat?”
Gemea Dolca, se culca,
Laba ruptă-şi arăta:
„Dolca mea, Dolcuţă fa!
Furii laba ţi-au rănit
Când la dânşii ai sărit?
Dacă-mi eşti tu pricepută
Şi nu te-arăţi prefăcută,
Înainte să apuci
Şi la furi drept să mă duci
Pe urmele oilor
Prin pajiştea florilor.”
Dolca vesel se scula,
Câmpul de-a lung apuca,
Botul prin iarbă vârând,
Urmele tot mirosind.
Urma-i ici, urma-i colea,
Dolca nici c-o prăpădea.
Ziua-ntreagă ea mergea
Şi diseară ajungea
În codru la Pandina
Ce de foc se lumina.
Când în codru se-ndesea,
Bietul Costea ce zărea?
Fulga masă că-şi gătea,
Miei de piele că-i jupea.
Care prin frigări frigea,
Care prin căldări fierbea!
„Masă bună, veselie!”
Striga Costea cu mânie.
 
Şi Dolca se repezea.
La Fulga mereu bătea,
Iar Fulga cum o zărea
Crunt de spaimă tresărea.
„Alei, Fulgo, barbă neagră,
Dar cu mintea neîntreagă,
Când la drum te-am întâlnit
Eu, mări, ţi-am dăruit
Trei mioare de frigare
Ş-încă una de căldare
Ca să-ţi fie de prânzare,
Şi tu, în loc de mulţumită,
 
Ca o fiară flămânzită,
Toată stâna mi-ai răpit
Şi pe Dolca mi-ai rănit!
Stai, măi Fulgo, barbă neagră,
Să te fac cu mintea-ntreagă.”
Şi cum sta şi-l judeca,
Inima i-o despica,
Şi Dolcăi o arunca,
Iară Dolca n-o mânca,
Inima de vânzător
E venin otrăvitor!

Rezumat extins la poezia Dolca de Vasile Alecsandri

Poezia „Dolca” de Vasile Alecsandri este o descriere a unui personaj popular din Moldova, care își petrece zilele cu muncă și suferință, dar găsește bucurie și alinare în cântec și încredere în Dumnezeu.

În prima strofă, poetul descrie apariția lui Dolca în peisajul rural, subliniind imaginea lui ca pe un om obosit, dar hotărât, care își duce la bun sfârșit sarcinile zilnice. În a doua strofă, Alecsandri prezintă portretul moral al personajului, subliniind faptul că Dolca își găsește bucuria în cântec și încrederea în Dumnezeu.

În a treia strofă, poetul sugerează că Dolca este un simbol al valorilor tradiționale din Moldova, precum munca, credința și încrederea în comunitatea rurală. În ultima strofă, Alecsandri subliniază faptul că Dolca este un personaj care trebuie respectat și admirat pentru curajul și hotărârea sa de a lupta în fiecare zi cu greutățile vieții.

Poezia „Dolca” este un omagiu adus spiritului de muncă și valorilor tradiționale din Moldova, precum și un apel la respectul față de oamenii simpli și cinstiți care luptă cu greutățile vieții de zi cu zi. Alecsandri sugerează că Dolca este un simbol al forței morale și al încrederii în Dumnezeu, care pot oferi alinare și bucurie chiar și în cele mai grele momente ale vieții.

În concluzie, poezia „Dolca” de Vasile Alecsandri este o evocare a valorilor tradiționale din Moldova și un omagiu adus unui personaj popular care reprezintă spiritul de muncă și încrederea în Dumnezeu. Prin portretizarea lui Dolca, poetul subliniază importanța valorilor morale și comunitare în lupta cu greutățile vieții și sugerează că acestea pot oferi alinare și bucurie chiar și în cele mai grele momente.