Doina de George Coşbuc

Un fapt divers interesant despre poezia „Doina” de George Coșbuc este că aceasta a fost compusă într-un stil tradițional românesc, folosind versuri de tip „doină”, o formă specifică de poezie populară românească care se caracterizează prin melancolie, tristețe și nostalgie.

Poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și iubite poezii ale lui George Coșbuc, fiind considerată un exemplu remarcabil de poezie tradițională românească și un simbol al poeziei populare românești.

De-a lungul timpului, poezia „Doina” a fost adaptată în diferite forme artistice, cum ar fi muzica și teatrul, consolidând poziția lui George Coșbuc ca fiind unul dintre cei mai importanți poeți și personalități culturale ale României.

De asemenea, poezia „Doina” a fost tradusă în mai multe limbi străine și a fost inclusă în antologii literare internaționale, consolidând poziția lui George Coșbuc ca fiind unul dintre cei mai importanți poeți și ambasadori culturali ai României.

Tema iubirii pierdute și a durerii care însoțește această pierdere este una dintre cele mai importante teme ale literaturii și filozofiei, inspirând oameni din întreaga lume să exploreze și să înțeleagă legătura dintre iubire și durere. Poezia „Doina” de George Coșbuc a devenit un simbol al acestei teme, fiind un exemplu de virtuozitate poetică și de profunzime emoțională care a ajuns să fie cunoscut și apreciat în întreaga lume.

---

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.
 
Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.
 
Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.
 
E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino, în rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă în umbra
Căpiţelor de fân.
 
Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.
 
Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.
 
Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.
 
Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.
 
Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.
 
Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

Rezumat extins la poezia Doina de George Coşbuc

„Doina” este o poezie scrisă de George Coșbuc care explorează tema iubirii pierdute și a durerii care însoțește această pierdere. Prin intermediul poeziei, vocea lirică exprimă tristețea și durerea provocate de iubirea pierdută și reflectă asupra amintirilor frumoase ale acelei iubiri.

Poezia începe cu vocea lirică care cântă o doină, exprimându-și durerea și tristețea provocate de iubirea pierdută. El rememorează amintirile frumoase ale acelei iubiri și se întreabă de ce a trebuit să se despartă de persoana iubită.

În continuare, vocea lirică exprimă regretul și dezamăgirea sa pentru pierderea iubirii și își amintește de momentele frumoase pe care le-a petrecut cu persoana iubită. El se întreabă dacă ar fi putut face ceva diferit pentru a păstra acea iubire și își exprimă dorința de a-și putea reîntâlni iubirea pierdută.

În partea a doua a poeziei, vocea lirică explorează natura iubirii și se întreabă dacă iubirea este cu adevărat o forță atât de puternică încât poate distruge oamenii. El reflectă asupra iubirii ca o forță distructivă și se întreabă dacă aceasta merită toată durerea și suferința care o însoțesc.

În final, vocea lirică cântă despre tristețea și melancolia provocate de iubirea pierdută și exprimă dorința de a-și găsi alinarea în natură și în amintirea celor mai frumoase momente ale iubirii lor.

În concluzie, „Doina” este un poem liric profund și emoționant despre iubire și durere. Vocea lirică exprimă tristețea și durerea sa pentru iubirea pierdută, reflectând asupra naturii iubirii și a durerii care o însoțesc. Poezia este un exemplu de virtuozitate poetică și de profunzime emoțională, care îl plasează pe George Coșbuc în rândul celor mai importanți poeți români ai secolului al XX-lea.