Din scrisoarea unei bătrâne de Elena Farago

Poezia „Din scrisoarea unei bătrâne” de Elena Farago este un monolog al unei femei în vârstă care îşi plânge destinul şi îşi aminteşte de momentele frumoase şi triste din viaţa sa. Ea îşi aminteşte cu nostalgie de primii ani ai vieţii şi îşi exprimă regretele legate de alegerile făcute în viaţă. În final, ea îşi găseşte mângâierea în amintirile frumoase şi în credinţa că viaţa sa a avut un sens şi că totul este parte dintr-un plan divin.

Poezia este o meditaţie profundă asupra vieţii şi a valorilor pe care le preţuim. Este o pledoarie pentru umanitate, compasiune şi înţelegere, şi ne invită să ne amintim mereu că suntem cu toţii parte a acestei lumi şi că trebuie să ne iubim şi să ne respectăm unii pe alţii.

---

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii,
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum.

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan,
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci.

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii,
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi.

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

Rezumat extins la poezia Din scrisoarea unei bătrâne de Elena Farago

Poezia „Din scrisoarea unei bătrâne” de Elena Farago este o meditație asupra trecerii timpului și a pierderii dragostei. În această poezie, bătrâna își amintește de momentele fericite petrecute alături de soțul ei, dar simte că acele momente nu mai pot fi recăpătate niciodată.

Poezia începe cu bătrâna aducându-și aminte de ziua în care s-a căsătorit și de momentul în care a privit în ochii soțului ei pentru prima dată. Ea își amintește de toate momentele fericite petrecute împreună, de primăverile înfloritoare și de zilele însorite de vară. Cu toate acestea, bătrâna simte că dragostea dintre ea și soțul ei s-a stins odată cu trecerea timpului.

În final, bătrâna își dă seama că tot ceea ce a rămas acum sunt doar amintirile, iar ea se întreabă retoric dacă dragostea pe care a trăit-o cândva a fost doar o iluzie. Poezia transmite un sentiment de melancolie și de nostalgie, însă în același timp, sugerează faptul că amintirile pot fi o sursă de alinare în momentele dificile.

Această poezie este o meditație profundă asupra vieții, trecerii timpului și a modului în care amintirile pot afecta emoțiile și trăirile noastre. Poezia sugerează că dragostea poate fi efemeră și că timpul poate afecta chiar și cele mai puternice legături dintre oameni.