Democrație pe stomacul gol de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Democrație pe stomacul gol” de Adrian Păunescu este că ea a fost scrisă în 1989, într-un moment de tranziție și incertitudine politică pentru România. Revoluția din decembrie 1989 a adus sfârșitul regimului comunist și a deschis calea spre o nouă perioadă de democrație și libertate în țară.

Această poezie a fost interpretată de mulți cititori și critici literari ca fiind una dintre cele mai importante lucrări ale lui Adrian Păunescu, care a reușit să exprime cu o mare sensibilitate și claritate problemele sociale și politice ale societății românești din acea perioadă. Poezia a fost, de asemenea, considerată o reprezentare a spiritului revoluționar și a dorinței de schimbare a populației.

În plus, un alt fapt interesant despre această poezie este faptul că titlul său a devenit un simbol al situației sociale și economice din România în perioada de tranziție spre democrație. Expresia „democrație pe stomacul gol” a fost folosită de mulți oameni pentru a descrie situația economică dificilă și nevoia de a dezvolta o societate democratică și prosperă pentru toți cetățenii.

---

Cu noi biografii și alte nume,
Ne-mpleticim grețos în temenea,
Nu-i libertate în această lume,
Ca să ne pierdem țara pentru ea.

Nu-i lux să ne-njugăm la el degrabă,
Nu-i pace neschimbabilă-n război
Nu e răspuns la tot ce se întreabă,
Să dăm pariul părintesc din noi.

Din orice vis vom face cale-ntoarsă,
Chiar de-am cădea între ghețari fierbinți,
Intrarea-n Europa e o farsă,
Dacă ne costă țară și părinți.

Și, uite, astăzi nu mai este mâine,
Ne-ntoarcem spre trecut c-un trist ocol,
Nu mai avem nici apă și nici pâine,
Democrație pe stomacul gol.

Se-aude, de aproape, de departe,
Un ordin fără drept la alt apel,
Acest popor e condamnat la moarte,
L-au anesteziat în chip și fel.

Teroare, prostituție și ură,
Corupție, trădare și incest
Și toți se umilesc și se înjură,
Suntem, probabil, cei mai triști din Est.

Partidele se bat în târg cu pietre,
Morți glorioși în cimitir tresar,
Economia după Ion și Petre
E cel mai tragic evangheliar.

În zuruit de prețuri infernale,
Potopul ne-a ajuns până la brâu,
Ne putrezește grâul pe tarlale,
Popor de grâu, care importă grâu.

În fiecare clipă friguroasă,
Proces ceresc în tainic alambic,
Se-ntoarce Basarabia acasă,
Dar pentru ea noi n-am făcut nimic.

La Țebea, la mormânt, nechează calul
Și nici un semn în toate astea nu-i,
Decât că-i iar amenințat Ardealul
Și noi habar n-avem de drama lui.

Suntem o generație pierdută,
Avem psihologia unui roi,
Vom trece din redută în redută,
Să-ntâmpinăm Al Treilea Război.

Ne poate spune ultimul contabil,
Muncind mereu, vom pierde tot mereu,
Suntem poporul cel mai nerentabil
Ce l-a lăsat pe lume Dumnezeu.

Suntem excedentarii noi scheme,
Suntem de-a pururi niște interpuși,
Creăm mereu guvernului probleme
Și consumăm mai mult decât cei duși.

Sunt scumpe și caietele școlare,
Pentru săracii care am ajuns,
Mizeria e-o rană care doare,
Când oamenii nu-și mai găsesc răspuns.

Ca un principiu care ne conservă
E umilința-n noi, pân-la sfârșit,
Avem psihoza roții de rezervă,
Când toate celelalte s-au tocit.

De-atâtea cotituri ce ne omoară,
Ideile rămân fără idei,
Din nou va exploda această țară,
Să consfințească pacea morții ei.

Noi unde suntem? Ce blestem ne leagă?
Ce vanități ne învinovățesc?
Cum am putea păstra, decât întreagă,
Iubirea de pământul românesc?

Ce fonduri monetare ne înșală?
Spre ce prăpăd ne trage-acest guvern?
Nu poate fi instanță mondială
Să dijmuiască laptele matern.

Prin arborii goliți – drapele ude,
Mereu e-o veste gravă de la nord,
Prin București, halucinant se-aude,
Un ritm rănit ca de atac de cord.

Dezmoșteniții soartei se adună,
Au ochii triști și pasul li-i stingher,
Șomeri mințiți în fiecare lună,
Ei pâinea lor de zi cu zi și-o cer.

Ce libertate să râvnești pe lume,
Când nu mai ai părinți și nici puteri,
Ci cușca ta, cedată altui nume,
E azi puțin mai mare decât ieri?

E totul scump, ca-n cazinouri stranii,
Bătrânii sunt mai triști ca niște sfinți,
Că mai puțini li-s banii decât anii
Și prețurile și-au ieșit din minți.

Și zilele sunt toate provizorii
Și, ca-ntr-o tragedie-a unui șoc,
Pe străzi trec gânduri-gânduri muncitorii
Și cineva de ei își bate joc.

Ce greu a fost! Ce imposibil este!
Din rău în rău, ajungem tot mai rău,
Nu se aud nici lacrimi, nici proteste
Și fiecare-și simte jugul său.

Și dacă tot e clar că ne omoară
Și că în peșteri iar am coborât,
În veci nefericita noastră țară,
Măcar atât, să nu murim urât.

Ce țară! Și ce tragică derivă!
Ce vrajbă! Ce capriciu monoton!
Petrecerea-n comună primitivă,
Miroase a friptură de bizon.

Descreștere a dreptului la ziuă,
O toamnă gri pe muchie de cuțit,
Copiii, când se nasc, își spun adio,
Se va-ntâmpla ceva deosebit.

Se însoțesc tentațiile toate,
Dar nu mai vrem, oricât ne-ar amăgi,
Acest import export de libertate,
În schimbul ieftinitei Românii.

Rezumat extins la poezia Democrație pe stomacul gol de Adrian Păunescu

„Democrație pe stomacul gol” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu în anul 1989, în contextul revoluției din România și a căutării unei noi direcții pentru țară.

Poezia începe prin a face o comparație între capitalism și comunism, sugerând că ambele sisteme sunt concentrate în jurul bogăției materiale, în timp ce nevoile spirituale ale oamenilor sunt ignorate. Autorul afirmă că, în absența adevăratei democrații și a dreptății sociale, populația este sortită să trăiască pe stomacul gol, o referință la sărăcia și lipsa de speranță care dominau societatea românească în acea perioadă.

Poezia continuă prin a face o analiză critică a modului în care au fost tratați oamenii sub regimul comunist din România, sugerând că aceștia au fost considerați doar niște mase de manevră pentru putere. Autorul subliniază faptul că oamenii au fost forțați să trăiască în condiții inumane, în timp ce elitele politice și economice au avut parte de lux și privilegii.

În ultima strofă, poetul subliniază importanța democrației și a libertății pentru o societate justă și egală, sugerând că acestea ar trebui să fie valorile de bază ale oricărui stat modern. El afirmă că oamenii ar trebui să aibă dreptul la o viață decentă și la respectarea drepturilor lor umane fundamentale.

În concluzie, poezia „Democrație pe stomacul gol” de Adrian Păunescu este o critică profundă la adresa sistemului politic și economic care domina România în timpul regimului comunist. Prin intermediul poeziei, Păunescu a subliniat importanța drepturilor și libertăților umane, sugerând că acestea ar trebui să fie valorile centrale ale oricărei societăți democratice și că oamenii ar trebui să aibă dreptul la o viață decentă și respectarea drepturilor lor.