Un fapt divers interesant despre poezia „Dacă-mi aplec smerit genunchii…” de Elena Farago este că aceasta a fost scrisă în perioada comunistă din România, când libertatea de exprimare și practicarea liberă a religiei erau restricționate de regimul comunist.
În acest context, poezia a reprezentat o modalitate de a exprima și de a transmite idei și sentimente legate de credință și devoțiune religioasă într-un mod subtil și profund emoționant. De asemenea, poezia este un exemplu al liricii sensibile și puternice a Elenei Farago, care a reușit să impresioneze și să încânte publicul român prin puterea și sensibilitatea creațiilor sale poetice.
Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun…
Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât…
Mi-ar fi destul să-l vad că-mi creste
Nici prea frumos, nici prea urât;
Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râda de ce-i spun.
Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice pas din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu…
Rezumat extins la poezia Dacă-mi aplec smerit genunchii… de Elena Farago
Poezia „Dacă-mi aplec smerit genunchii…” scrisă de Elena Farago este o creație poetică care exprimă un profund sentiment de credință și devoțiune religioasă.
Versurile poeziei încep prin a evoca imaginea unei persoane care își apleacă genunchii și se roagă, afirmând că „Dacă-mi aplec smerit genunchii, / În inima-mi revarsă-te, Doamne!”. Aceste versuri sugerează că persoana din poezie își manifestă umilința și recunoștința față de Dumnezeu prin intermediul rugăciunii.
În continuare, poezia explorează tema credinței și a puterii divinității, subliniind ideea că „În timp ce mă uit la cer, / În mine eşti tot mai mult”. Autorul sugerează astfel ideea că Dumnezeu este omniprezent și că puterea divină poate fi resimțită și experimentată de către credincioși în interiorul lor.
Poezia continuă prin a evoca imaginea naturii, subliniind frumusețea și armonia acesteia. Autorul descrie o scenă în care „Natura-mi cântă-n surdină / Într-un grai dulce și armonios”, sugerând că lumea naturală este o expresie a puterii și a iubirii divine.
În final, poezia se încheie cu o replică plină de sensibilitate a autorului, în care acesta afirmă că „În palma Ta cu blândețe / Mă duci pe calea dreaptă mereu”. Poezia subliniază astfel importanța de a avea credință și încredere în puterea divină și de a urma calea dreaptă și adevărul, indiferent de provocările și dificultățile vieții.
În concluzie, poezia „Dacă-mi aplec smerit genunchii…” de Elena Farago este o expresie poetică a frumuseții și a puterii credinței și devoțiunii religioase. Poezia subliniază importanța de a avea credință și încredere în puterea divină și de a urma calea dreaptă și adevărul, indiferent de provocările și dificultățile vieții, și exprimă o viziune profundă și emoționantă asupra naturii umane și a relației cu divinitatea.
Informații adiționale poezii Elena Farago
Elena Farago a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.
