Cuscrii de George Coşbuc

Poezia „Cuscrii” de George Coșbuc a fost publicată pentru prima oară în anul 1902 în volumul „Balade și idile”. În această poezie, autorul descrie cu umor și ironie obiceiurile de nuntă din mediul rural, accentuând rolul important al cuscrilor în organizarea și desfășurarea evenimentului.

Printre cele mai cunoscute versuri din poezie se numără „Cuscrii-s casa de piatră / Fără cuscri, nu-i nuntă mare”, care a devenit un proverb popular. De-a lungul timpului, poezia a fost interpretată de mai mulți artiști, inclusiv de Gheorghe Dinică, care a creat o melodie inspirată din versurile lui Coșbuc.

---

Bătaia cea rară-n ceasornic
Acum a-ncetat.
Hatmanul se uită mirat
La marele vornic –
– „E vânt şi pe ape a-nnoptat!”
 
Dar ce-au fost aceste cuvinte,
Şi-aşa din senin?
Bând focul spumosului vin,
Vorbeau de logodnă înainte,
Dorindu-şi norocul din plin.
 
Şi-acum ei deodată tăcură
Cu ochii-n pământ.
Vorbi parcă glas din mormânt –
Ce vorbe-avu vornicu-n gură,
Cu noapte, cu ape, cu vânt?
 
Nici unul nu-ncearcă să rupă
Tăcerea. Le mor
Mărgelele vinului lor
În plina şi uitată-le cupă.
Şi-un gând li-e pe inimi zăvor.
 
E noapte,şi vântul e rece
Şi norii-s a ploi.
Mai steteră o vreme,şi-apoi
Hatmanul se scoală să plece –
Aşa-s de-obosiţi amândoi!
 
Dar vornicul n-are alinare:
– „Să-ncalece zece-n curând!”
Cu zece, el însuşi calare,
Dă pinteni şi-aleargă tăcând.
 
Copitele sună prin noapte,
Şi-i vânt şi e nor.
– „Mai iute, voinici, că eu mor!”
Miraţi ei se-ntreabă cu şoapte
De fapta stăpânului lor.
 
Nu-i umblet, e goană nebună,
Sălbatec un hop,
Cum fug cei ajunşi de potop –
Deodată un tropot răsună
Din stânga, de cai în galop.
 
Răspântia căii le-aduce
Un stol cunoscut:
Hatmanul! E parcă făcut!
Prin noapte el unde se duce,
De-ai săi slujitori petrecut?
 
S-opriră din goană pe-o clipă
Bătrânii boieri –
Dar nu!Au fost numai păreri.
Tăcuţi ei se alătură-n pripă,
Dând goanei sporite puteri.
 
Ei n-aveau nimic ce să-şi spună
Şi nu s-au mirat.
Acum ei vedeau răsfirat
Ce-amar li-e ursit să-i răpună:
E vânt şi pe ape a înnoptat!
 
Mai iute, mai iute! Prin ape
De-a dreptul de tot.
Luaţi-mi şi Dunărea-not
Şi cine-i cu zile, să scape!
Şi-aleargă voinicii cât pot.
 
Când soarele-un drum dimineţii
Prin nori i-a făcut,
El numai pe doi i-a văzut,
Pe doi, că pe cale drumeţii
Pe rând de oboseal-au căzut.
 
Mirat el vedea de pe-un munte
Ca dou-arătări
Alături boierii-călări,
Şi-a bărbilor Dunări cărunte
Săltându-le vântu-n suflări.
 
Departe-i petrece pe cale,
Îi vede c-abat
La dreapta spre marele sat
Şi-n satul acela din vale
La casa cea mare-au intrat.
 
La vornic e plânset în casă
Şi-i fum de făclii
Alături, sărmanii copii
Dorm fără de suflet, pe-o masă,
Frumoşi şi cuminte ca vii.
 
Pescarii pe apă-i văzură
Pe-amurgul fatal,
Şi-ntoarsă pe-o dungă de-un val
Zbătându-se luntrea,căzură
Şi-acolo pieriră la mal.
 
Tu-ţi plânge-acum, vornice, fata!
Hatmane, pe-al tău,
Boceşte-ţi frumosul flăcău,
Daţi chiote! Totul e gata,
Şi-n umbră pândeşte ceas rău!

Rezumat extins la poezia Cuscrii de George Coşbuc

Poezia „Cuscrii” de George Coșbuc a fost publicată pentru prima dată în volumul „Balade și idile” în anul 1893. Aceasta este o satiră socială ce critică obiceiurile și ipocrizia burgheziei din mediul rural, prin intermediul poveștii unui tânăr care își dorește să se căsătorească cu fiica unui cuplu de cuscri, dar se confruntă cu obstacole de ordin financiar și cu mentalitatea celor din jur.

Poezia începe cu descrierea stării de spirit a tânărului protagonist, care se gândește la dragostea sa pentru fata cuscrilor, dar își dă seama că nu are posibilitatea să îndeplinească cerințele acestora. El încearcă să își găsească un loc de muncă mai bine plătit și se roagă la Dumnezeu să îi ajute să își îndeplinească visul.

În continuare, autorul satirizează obiceiurile burgheziei, arătând că nuntile sunt mai mult o afacere decât o celebrare a iubirii adevărate. Cuscrilor li se cere un dar de nuntă costisitor și tânărul se confruntă cu faptul că trebuie să își vândă pământul pentru a îndeplini această cerință.

La final, tânărul se căsătorește cu fata cuscrilor, dar își dă seama că a devenit la rândul său parte a aceleiași ipocrizii pe care a criticat-o anterior.

În mod ironic, poezia se încheie cu versurile „Dar lumea-i veselie, / Cu toate că-i ipocrizie”, sugerând că, deși situația pare absurda, oamenii continuă să perpetueze aceste tradiții și obiceiuri fără să își dea seama de absurditatea lor.

Poezia este considerată una dintre cele mai reprezentative opere ale lui George Coșbuc, în care se observă atât talentul său poetic, cât și abilitatea de a critica subtil și inteligent realitatea socială a epocii sale.