Crăiasa zânelor de George Coşbuc

Un fapt divers interesant despre poezia „Crăiasa zânelor” de George Coșbuc este acela că aceasta a fost tradusă în mai multe limbi străine, inclusiv în engleză, germană, franceză și rusă, și a devenit un exemplu reprezentativ al literaturii românești în întreaga lume.

Această poezie a fost tradusă de numeroși autori și traducători străini, care au dorit să descopere și să transmită frumusețea și valorile culturale ale acestei poezii. Aceasta sugerează că poezia a avut un impact semnificativ în cultura și literatura română și că a devenit o sursă de inspirație și de identitate culturală pentru mulți oameni din întreaga lume.

De asemenea, poezia „Crăiasa zânelor” a fost interpretată în mai multe feluri și a inspirat numeroase adaptări artistice, inclusiv în teatru, film și muzică. Aceasta sugerează că poezia a avut un impact semnificativ în cultura și literatura română și că a devenit o sursă de inspirație și de creație artistică pentru mulți oameni.

Un alt fapt divers interesant este acela că poezia „Crăiasa zânelor” a fost inclusă în manualele școlare din România și din Republica Moldova și a devenit una dintre cele mai studiate poezii din literatura română. Aceasta sugerează că poezia a devenit o sursă importantă de educație și de promovare a valorilor și tradițiilor naționale românești.

În ansamblu, „Crăiasa zânelor” este o poezie care celebrează frumusețea și misterul lumii fantastice a zânelor și subliniază importanța imaginilor fantastice și a poveștilor mitice în literatura și cultura română. Prin intermediul metaforei unei Crăiase zânelor, George Coșbuc sugerează importanța perfecțiunii și a puterii feminine în cultura și literatura română. Această poezie a devenit un simbol al imaginației și al frumuseții în literatura română și a inspirat numeroase interpretări artistice, atât în țară, cât și în străinătate.

---

Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.
 
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
 
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana.
 
Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiesei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătase.
 
Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flăcări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!
 
Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.
 
Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Şi cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!
 
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
 
Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
 
A doua zi, sub umbre rare
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritare,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.
 
Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
Şi cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!
 
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi copii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
 
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a încins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasea!
 
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.
 
Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altceva, că am eu multe!
Nu vreau! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?
 
Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,
 
Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?
 
El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.
 
Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!

Rezumat extins la poezia Crăiasa zânelor de George Coşbuc

„Crăiasa zânelor” este o poezie scrisă de George Coșbuc, unul dintre cei mai importanți poeți din literatura română. Această compoziție lirică este o descriere a unei lumi fantastice, populată de zâne și de alte ființe mitice, și a modului în care acestea sunt percepute de oamenii obișnuiți.

În prima strofă, poetul descrie lumea fantastică a zânelor și subliniază frumusețea și misterul acestui loc. El sugerează că această lume este un loc al magiei și al fericirii și că zânele sunt ființe superioare, ale căror puteri sunt adorate și respectate de oamenii obișnuiți.

În a doua strofă, George Coșbuc descrie Crăiasa zânelor, cea mai importantă și cea mai frumoasă dintre zâne. El subliniază frumusețea și grația ei și sugerează că aceasta este un simbol al perfecțiunii și al puterii feminine.

În a treia strofă, poetul subliniază impactul pe care îl au zânele asupra oamenilor obișnuiți și sugerează că acestea pot fi o sursă de inspirație și de înțelegere a lumii. El subliniază importanța credinței în puterile magice ale zânelor și sugerează că acestea pot fi o sursă de învățare și de creștere personală.

În ultima strofă, George Coșbuc subliniază importanța imaginilor fantastice și a poveștilor mitice în literatura și cultura română. El sugerează că acestea sunt o sursă de inspirație și de identitate culturală și că au contribuit la promovarea valorilor și tradițiilor naționale.

În ansamblu, „Crăiasa zânelor” este o poezie care celebrează lumea fantastică a zânelor și subliniază importanța credinței în puterile magice ale acestora. Prin intermediul metaforei unei Crăiase zânelor, George Coșbuc sugerează importanța perfecțiunii și a puterii feminine în cultura și literatura română. Această poezie a devenit un simbol al imaginației și al frumuseții în literatura română și a inspirat numeroase interpretări artistice, inclusiv în muzică și în teatru.