Crai-nou de Vasile Alecsandri

Poezia „Crai-nou” de Vasile Alecsandri este o creație literară care ilustrează tradițiile și obiceiurile de Crăciun din spațiul românesc. Poezia este o invocare a spiritului Crăciunului, care este descris ca un crai (rege) al naturii. Alecsandri surprinde în versuri frumusețea naturii în momentul în care se trezește la viață, dar și bucuria și liniștea pe care o aduce Crăciunul în sufletele oamenilor. Totodată, autorul face o referire la istoria și cultura românească prin menționarea lui Ștefan cel Mare și a obiceiului de a ura „La mulți ani!” de Crăciun.

Poezia este împărțită în două părți: prima parte descrie natura trezindu-se la viață sub privirile înghețate ale iernii, iar a doua parte se concentrează pe imaginea Craiului, care aduce cu sine bucuria sărbătorilor de iarnă. Versurile sunt pline de simbolism și sugestie, iar limbajul poetic este încărcat de metafore, epitete și personificări.

„Crai-nou” este una dintre cele mai populare poezii de Crăciun din literatura română și a fost inclusă în numeroase culegeri și antologii. Aceasta rămâne una dintre creațiile remarcabile ale lui Vasile Alecsandri, care a reușit să transmită prin versuri frumusețea și emoția sărbătorilor de iarnă.

Pe când la cuibu-i pasărea zboară
C-un ţipăt jalnic ca un suspin
Şi, plecând capul sub aripioară,
Pe creanga mică adoarme lin,
 
Zamfira tristă din cort ieşise
Şi cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Vărsând pe frunte-i lumina sa.
 
De când în lume gingaşa fată
Zâmbea ca floarea de pe câmpii,
Numai de soare fu sărutată
Pe sânu-i fraged, pe-ai săi ochi vii.
 
Părul său negru ca nori de ploaie
De-a lung pe umeri neted cădea.
Ades copila mândră, vioaie,
De soare-n păru-i se ascundea.
 
Iar când pe frunte-i ducea cofiţă
Cu apă rece de la izvor,
Când era umedă-a sa guriţă
Şi-i sălta floarea pe sânişor,
 
Toţi trecătorii simţeau deodată
O sete mare în pieptul lor;
Beau multă apă, cătând la fată,
Şi urmau drumul oftând de dor.
 
Ea cânta dulce ca ciocârlia
Ce ciripeşte vesel în zori,
Şi suna gingaş atunci câmpia
Ca de un freamăt de Zburători.
 
Ades bătrânii, stând împreună
Şi ascultând-o pe lângă foc,
Trăgeau cu sorţii, noaptea, la lună,
Şi vesteau fetei mare noroc.
 
Dar într-o seară, sus, pe movilă,
O Babă Cloanţă, din bobi trăgând,
I-a zis cu spaimă: Să fugi, copilă,
De străin mândru, cu glasul blând!
 
De-atunci Zamfira în multe rânduri
Vedea o umbră zburând prin nori,
Şi toată noaptea sta ea pe gânduri
În doruri tainice, în dulci fiori.
 
Acum ea, tristă, din cort ieşise
Şi cu ochi umezi lung se uita
La cornul lunii ce se ivise,
Iar glasu-i jalnic aşa cânta:
 
Crai-nou, strălucite!
Plânsă m-ai găsit,
Cu gânduri mâhnite,
Cu chipul cernit.
 
Inima-mi jeleşte,
Dar nu ştiu ce vrea;
Nu ştiu ce doreşte
Inimioara mea.
 
Căci aude noapte
Freamăte de zbor,
Ş-apoi blânde şoapte
Ce-i şoptesc din nor.
 
Iar a zilei rază
Când luceşte sus,
Mult apoi visează
Visul ce s-a dus.
 
Crai-nou! vin cu bine,
Cu bine te du,
Dar jalea din mine
Să nu mi-o laşi, nu!
 
Să mă laşi cu salbă
De galbeni frumoşi,
Cu năframă albă
Şi iminei roşi.
 
Să mă laşi ferice,
Cu dorul împlinit,
Zburând tu de-aice,
Crai-nou mult iubit!
 
Iată că-n valea cea-ntunecată
Un străin mândru atunci trecu,
Auzi glasul, veni îndată
Şi-n calea fetei pe loc stătu.
 
Blânzi erau ochii, blândă-era faţa,
Blând era glasul celui străin!
Căci trecu noaptea, şi dimineaţa
Găsi copila fără suspin.
 
Trei zile-n urmă ea avea salbă,
Salbă de galbeni pe-al său grumaz,
Avea pe frunte năframă albă,
Iar flori nici una pe-al său obraz!
 
Trei zile-n urmă Crai-nou se duse,
Şi, cu el, mândrul străin pieri,
Sărmana fată în drum se puse
Şi mult îl plânse, mult îl dori!
 
Trei zile-n urmă, colo, pe vale,
Rămase singur un biet mormânt!
Ş-ades de-atunce un glas de jale
Şoptind s-aude astfel prin vânt:
 
Tu, ce spui vesel, sus, pe movilă,
La cornul lunii tainicu-ţi gând,
Când vine noaptea, fugi, fugi, copilă,
De străin mândru, cu glasul blând!

Rezumat extins la poezia Crai-nou de Vasile Alecsandri

Poezia „Crai-nou” scrisă de Vasile Alecsandri în anul 1844 este un cântec de iarnă care descrie peisajul şi obiceiurile specifice sărbătorii Crăciunului.

În prima strofă, poetul descrie sosirea iernii, făcând o analogie între ninsoare și o „plapumă albă”, care acoperă natura în întregime. În strofa a doua, se face referire la obiceiul colindelor și la bucuria pe care acestea o aduc în casele oamenilor. Strofa a treia descrie pregătirile pentru sărbătorile de iarnă, cum ar fi împodobirea bradului și pregătirea mâncărurilor tradiționale. În ultima strofă, poetul își exprimă dorința de a fi alături de cei dragi și de a petrece împreună sărbătorile.

Prin intermediul acestei poezii, Vasile Alecsandri ne prezintă o imagine romantică și pitorească a sărbătorii de Crăciun, evidențiind importanța tradițiilor și a valorilor familiei.