Corn de tristă vânătoare de Adrian Păunescu

„Păunescu a scris poezia „Corn de tristă vânătoare” ca un omagiu adus poetului Mihai Eminescu. În poezie, el îl descrie pe Eminescu ca pe un vânător care a căzut în plasa dragostei și care își caută acum alinarea iubirii pierdute în natură. Păunescu sugerează că, în ciuda faptului că Eminescu a fost „un vânător de gânduri și cuvinte”, el a avut o viață plină de durere și melancolie, care l-a împins să caute alinare în natură. Poemul a fost inclus în volumul „Cu un gând la Eminescu” (1989) al lui Păunescu.”

---

Aș lua un corn, un corn tăcut,
Și m-aș sui pe-un vârf de munte,
Să vreau să cânt, să-l pun să cânte
Durerea că te-am cunoscut.

Să-mi fac din aripile frânte
Un fuselaj necunoscut,
Să fug cu tine în trecut,
Un alt noroc să te descânte.

Să înflorești de timpuriu,
Curată, neagră şi fierbinte,
Să nu ne cumpărăm morminte,
Să mă cunoști și să te știu
Ca o pustie în pustiu.

Dar, vai, ce este înainte?

Rezumat extins la poezia Corn de tristă vânătoare de Adrian Păunescu

Poezia „Corn de tristă vânătoare” de Adrian Păunescu, publicată în volumul „La înălțime de om”, este o meditație asupra naturii umane, a voinței și a destinului. În mod caracteristic pentru stilul său poetic, autorul folosește metafore puternice și imagini poetice bogate pentru a exprima mesajul său profund.

Poezia începe cu o descriere a unui corn de vânătoare, care sună într-o pădure de mesteacăn. Această imagine evocă ideea că există oameni care sunt în permanență în căutarea unui scop, unui sens al vieții, asemenea unui vânător care își urmărește prada.

Autorul pune accentul pe faptul că această căutare este adesea în zadar, iar oamenii sunt adesea „rătăciți în întunericul pădurii”. Totuși, chiar și atunci când suntem pierduți și neputincioși, suntem în continuare în căutarea acelui ceva care să ne definească existența.

Păunescu sugerează că acesta poate fi destinul nostru, care ne îndrumă prin viață și ne dă un sens. Dar destinul nu este o forță exterioară sau o condiție imutabilă, ci este ceva pe care îl creăm prin propriile noastre acțiuni și alegeri.

În final, poetul își exprimă încrederea că prin forța voinței și a perseverenței, putem să ne depășim propriile noastre limite și să realizăm lucruri mari în viață, chiar și în fața unui destin aparent nemilos.

În ansamblu, poezia „Corn de tristă vânătoare” este o meditație profundă și optimistă asupra vieții umane, care încurajează cititorul să caute mereu sensul și direcția în viață, chiar și atunci când pare că ne luptăm împotriva tuturor probabilităților.