Corbac de Vasile Alecsandri

„Poezia Corbac” de Vasile Alecsandri este o poezie scurtă, compusă dintr-un singur catren. Ea face parte din ciclul de poezii populare și are ca subiect un corb care ține discursul la o întrunire a păsărilor din pădure.

Fapt divers: Poezia Corbac a fost pusă pe muzică și a devenit o cunoscută piesă folclorică, interpretată de numeroși artiști români de-a lungul timpului. De asemenea, în cultura populară românească, corbul este adesea asociat cu moartea și cu ghinionul, ceea ce a adăugat o notă de mister și întuneric poeziei lui Alecsandri.

Corbac zace la-nchisoare
De trei ani lipsiţi de soare,
În oraş la Ţarigrad,
În beci la sultan Murad.
El oftează şi jeleşte
Şi prin gratii tot priveşte
Când la nori purtaţi de vânt
Care plouă pe pământ,
Când la cârduri de cocoare
Ce mereu zbor către soare.
Iată, mări, că-ntr-un nor
El zărea un corbuşor
Ce pe sus tot croncănea
Şi din aripi tot bătea.
„Alelei! Corbac zicea,
Căci n-am durdă, pui de corb,
Sângele să mi ţi-l sorb!
Ce tot zbori şi croncăneşti?
Ori pe mine mă jeleşti,
Ori de mine tu-ţi baţi joc?
Rămânere-ai fără cioc,
Şi ţi-ar cădea unghiile
Să n-acaţi cu dânsele!”
Corbul cât îl auzea
Din cel nor se repezea,
Pe fereastră se lăsa
Şi pe limbă-i cuvânta:
„Corbăcele, dragul meu!
Ce mă blestemi aşa rău?
Că umblu de rândul tău
De trei ani fără-ncetare
De când zaci la închisoare.
Maică-ta mi-a poruncit
Să tot zbor neobosit
Pe spinarea vântului
În jurul pământului,
Să te aflu, ca să ştiu
De eşti mort sau de eşti viu.”
„Alei, corbe, de-i aşa,
Eu nu te-oi mai blestema,
Ci cu lacrimi te-oi ruga
Ca să faci pe gândul meu
Să-mi aduci cu pliscul tău
Cinci fuioare de mătase
De la mama, de acasă
Ş-încă iarba-fierului
Din codrul Neferului.”
Corbul iute-n zbor sărea
Cât pe cer el se zărea
Mai întâi ca un porumb,
Apoi numai cât un plumb,
Până ce-n zare ajungea
Şi din zare se ştergea.
Două zile nu trecea,
Corbuşorul se-ntorcea
Şi cu pliscul aducea
Cinci fuioare de mătase
Cea mai bună şi aleasă,
Ş-încă iarba fierului
Din codrul Neferului.
„Alei! corbuşorul meu!
De-a vrea sfântul Dumnezeu
În cea lume să scap eu,
Jur să mi te înfrăţesc
Şi să mi te tot hrănesc
Nu cu carne păsărească,
Ci cu carne păgânească,
Nici cu sânge păsăresc,
Dar cu sânge păgânesc!”
Corbea timpul nu pierdea,
El mătasea o torcea,
Lungă funie-o făcea
Şi de gratii o prindea,
Apoi când noaptea cădea,
El cu iarba cea de fier
Atingea gratii de fier;
Gratiile, ca de foc,
Se topeau toate pe loc.
Numai una rămânea
Care funia ţinea.
Dacă vedea şi vedea,
Corbac timpul nu pierdea.
Funia şi-o apuca,
Pe funie luneca,
Legănat mereu în vânt
Până ce da de pământ,
Apoi el se depărta
Şi din gură cuvânta:
„Corbe, corbe, frăţior,
Mergi la maica cea cu dor
Şi-i du veste c-am scăpat
De la loc întunecat,
Şi de-acum ca să mă-mpac,
Eu din funie-am să fac
Colan mândru pentru turci,
Ca să mi-i ridic în furci!”

Rezumat extins la poezia Corbac de Vasile Alecsandri

Poezia „Corbac” de Vasile Alecsandri este o descriere a comportamentului şi a personalităţii unei corbi, dar şi o critică socială subtilă. Poezia este structurată în şase strofe, fiecare cu patru versuri.

În prima strofă, autorul descrie cum corbul zbura în jurul copacului, încercând să găsească ceva de mâncare. În a doua strofă, se face referire la modul în care corbul vorbea cu ceilalţi păsări, încercând să le vândă „marfă proastă”.

În a treia strofă, se subliniază capacitatea corbului de a-şi apăra teritoriul, cu toate că acesta este mic şi neînsemnat. În a patra strofă, se face referire la obiceiul corbului de a-şi face cuibul într-un loc întunecos şi murdar.

În a cincea strofă, se prezintă modul în care corbul adună gunoiul şi alte obiecte inutile şi le depozitează în cuibul său. În final, autorul face o paralelă între corb şi oameni, sugerând că aceştia din urmă sunt asemănători cu corbii prin comportamentul lor mizer şi lacom.

În general, poezia „Corbac” evidenţiază modul în care autorul observă şi critică societatea din jurul său, subtil şi prin intermediul unei poveşti simple despre un corb.