Constantin Brâncoveanu de Vasile Alecsandri

Una dintre caracteristicile poeziei „Constantin Brâncoveanu” de Vasile Alecsandri este accentul pus pe figura istorică a voievodului, reprezentându-l ca un lider cu o personalitate puternică, cu un spirit justițiar și cu o dragoste puternică față de țara sa. Poezia este scrisă într-un limbaj poetic grandios și cu o construcție metaforică, care subliniază importanța și nobilimea domnitorului. De asemenea, prin descrierea sfârșitului tragic al lui Constantin Brâncoveanu, poetul transmite o puternică emoție de tristețe și de compasiune, evocând sacrificiul acestuia pentru țară și credința sa.

De-a lungul timpului, poezia „Constantin Brâncoveanu” a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale lui Vasile Alecsandri, fiind inclusă în multe antologii de literatură română și fiind interpretată de către mulți actori și artiști din diverse domenii artistice. În plus, figura istorică a lui Constantin Brâncoveanu a devenit un simbol al luptei pentru libertate și independență națională, inspirând multe alte creații literare și artistice în România și în lume.

Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!
„Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!”
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă iuruşea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Şi-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Fără a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!”
„De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!”
„Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.”
„Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelaţi veneau curând,
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta
Şi din gură cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!”
Cei gelaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!”
Sultanul se minuna:
Şi cu mila se-ngâna
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!”
„Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreau…
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!”
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se înainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncoveanu greu ofta
Şi cu lacrimi cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga
„Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ştergeţi pe pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!”
Turcii crunt se oţereau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Şi de-un paltin o legau
Şi râzând aşa strigau:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoşti tu pielea ta?”
„Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!”

Rezumat extins la poezia Constantin Brâncoveanu de Vasile Alecsandri

Poezia „Constantin Brâncoveanu” a fost scrisă de Vasile Alecsandri în anul 1864, fiind un omagiu adus domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

În poezie, Alecsandri ilustrează figura domnitorului, portretizându-l ca pe un lider al poporului român, care și-a consacrat viața luptei pentru apărarea și promovarea valorilor culturale și spirituale ale țării. Este prezentată și imaginea tristă a momentului execuției domnitorului și a celor patru fii ai săi, care și-au dat viața pentru credința și libertatea românească.

Poezia este compusă din cinci strofe, fiecare având câte șase versuri, iar rima este încrucișată (ababcc). Este notabil faptul că Vasile Alecsandri a scris această poezie în timpul exilului său forțat în Italia, ca o expresie a dorului său pentru patrie și pentru valorile românești.

În general, poezia „Constantin Brâncoveanu” este apreciată ca fiind una dintre cele mai importante creații ale lui Vasile Alecsandri, reușind să transmită cu sensibilitate și măiestrie emoția și admirația pentru un lider valoros al istoriei românești.