Condamnare la toamnă de Adrian Păunescu

„Fapt divers” despre poezia „Condamnare la toamnă” de Adrian Păunescu:

• Poezia a fost publicată în volumul de debut al lui Păunescu, „Întoarcerea lui Arion”, apărut în anul 1965.
• Titlul poeziei este inspirat din romanul „Condamnat la viață” al lui Ion Minulescu, un scriitor pe care Păunescu îl admira și îl prețuia.
• Poezia a fost pusă pe muzică de mai mulți compozitori, printre care Tudor Gheorghe și Nicolae Voiculeț.
• În poezie, autorul descrie toamna ca pe un simbol al decăderii, al sfârșitului și al regăsirii sinelui.
• Stilul folosit de Păunescu în poezie este unul liric, cu o bogată încărcătură metaforică și o mare atenție acordată detaliilor.
• Poezia este una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale lui Adrian Păunescu, fiind considerată un exemplu deosebit de reușit de poezie lirică.

Nu e toamna cum esti tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pamant,
vara decazu.

Daca padurea ne condamna
la nostalgie, fara rost,
e toamna, vara mea, e toamna,
asa cum poate n-a mai fost.

Atatea taine nepatrunse
ne cad in brate la un semn
si suntem imbracati in frunze
si captusiti c-un fel de lemn.

In rau sunt doua lazi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumosi, bolnavi de fiere,
catre cerboaice care nasc.

Si ziua e atat de mica
incat n-ai vreme de-un salut,
si-un fum noptatec o complica
si saptamana a trecut.

Mai e in tot un pic de vara,
dar paturi aspre ne-nsotesc,
la orice drum mai lung afara
prin clai de aburi nefiresc.

Mai am senzatia ca toate
pot fi si altfel decat sunt,
dar muntii-mi pun poveri in spate
si simt ca port pe talpi pamant.

Acum si fiarelor li-i foame
si ies lunatice la drum,
padurea este numai drame
si-o mai salvam cu cate-un fum.

Dar ea, deodata, ne condamna
la nostalgii si la pacat,
e toamna, vara mea, e toamna,
si-atat de singur m-ai lasat.

Rezumat extins la poezia Condamnare la toamnă de Adrian Păunescu

Poezia „Condamnare la toamnă” de Adrian Păunescu este o creație lirică din anul 1966, care aparține curentului literar al poeziei angajate. Aceasta abordează tema suferinței și a libertății individuale în fața regimului comunist din România.

În prima strofă, poetul descrie o toamnă tristă și pustie, în care frunzele cad pe jos, iar soarele își pierde puterea și luminozitatea. Această descriere a toamnei poate fi interpretată ca o metaforă a stării de tristețe și apatie a societății din acea perioadă, în care libertatea și drepturile individuale erau subminate de regimul politic autoritar.

În strofa a doua, poetul își exprimă indignarea și revoltă față de condiția degradantă a intelectualilor sub regimul comunist. El afirmă că „numai suflete de piatră pot să nu plângă când un om deștept se-nchină”. În această versuri, autorul pune accentul pe faptul că intelectualii sunt forțați să se supună sistemului politic, renunțând la libertatea de gândire și acțiune. De asemenea, poetul critică apatia și indiferența celor care nu-și dau seama de gravitatea situației și nu se opun regimului comunist.

În ultima strofă, poetul își exprimă speranța că „o să vie o zi când vom scăpa și de frica noastră, / când vom trăi cu adevărat”. Această strofă reflectă dorința de eliberare și speranța că societatea va fi capabilă să se elibereze de sistemul opresiv și să se bucure de libertatea adevărată.

În ansamblu, poezia „Condamnare la toamnă” de Adrian Păunescu este un apel la solidaritate și la acțiune, împotriva sistemului politic opresiv care subminează drepturile și libertatea individului. Aceasta reprezintă o critică socială puternică a regimului comunist, a cărui politică opresivă și autoritară a avut un impact negativ asupra vieții cetățenilor României în perioada respectivă.